Medicina chineza clasica si moderna

       Medicina chineza CLASICA

       Dupa dubla dezmembrare a Imperiului vechi, a avut loc cea de-a treia reunificare a Chinei, in timpul dinastiei Sui (581-618) si Tang (618-907). Medicina chineza atinge in aceasta perioada apogeul. In anul 624 este creat Serviciul medical, care supervizeaza studiile de medicina si organizeaza si activitati de cercetare. Sint descrise sistematic numeroase maladii: holera lepra, variola, rujeola, tuberculoza pulmonara si cea osoasa. In therapeutica se aplica tratamentul cataractelor, tratamentul ortopedic al fracturilor. Cariile dentare sint tratate prin obstructii si plombe. Unul dintre medicii celebri ai acestei perioade este Suen Zheng Qi Miao (581-682), iar lucrarea teoretica cea mai cunoscuta este “Nei Jing” (Canonul medicinii chineze).
       Dupa inlaturarea dinastiei Tang a urmat o perioada de peste 50 de ani de anarhie militara si suverani efemeri, numita si “a celor Cinci Dinastii”. Unul dintre acesti sefi militari a reusit sa fondeze dinastia Song, care a durat mai bine de trei secole (960-1279). Epoca de pace a favorizat progresul vietii intelectuale. Scrierile s-au raspindit enorm, gratie tiparului, sau mai bine zis xilografiei. Apar acum mari savanti polivalenti, precum Chen Kua (1031-1095), care este arhitect, medic, agronom si istoriograf sau Jien Yin (1035-117), unul dintre cei mai mari pediatri. Medicul Wang Wei Yi (1026) scrie un compendiu de acupunctura. Medicina legala isi face si ea aparitia cu Si Yuan Lu si Song Zi (1188-1249), prima disectie datind din anul 1106. Primul tratat de medicina legala (in trei volume) este scris in anul 1247, raminind si azi surprinzator de modern.
       Perioada de mongolizare care urmeaza este acompaniata de o serie de distrugeri si devastari. In aceasta perioada se dezvolta insa comertul, iar in anul 1271 ajung aici negustorii venetieni, printre care si Marco Polo, care a ramas aici 24 de ani. Pe parcursul acestei perioade ajung sa fie cunoscute nume ca:
       Hu Zheng Huei (1314-1330), dietetician imperial, a descris maladiile carentiale si tratamentul lor pe baza unei diete rationale, ce excludea medicamentatia. Cel mai cunoscut tratat medical al acestei perioade este «Nan Jing», constituit din comentariile a 81 de fragmente din «Nei Jing».

      Medicina chineza MODERNA

       Dupa instaurarea dinastiei Ming (1368-1644) urmeaza o perioada de mari realizari. Imperiul este divizat in 13 mari regiuni, impartire care a durat pina in secolul al XX-lea; capitala lui este stabilita la Beijing, unde au fost construite palatele imperiale, existente si astazi. Iezuitii aduc cu ei medicina occidentala, dar acest lucru este rezervat doar imparatului. Se traduc insa in limba chineza texte consacrate anatomiei corpului uman si circulatiei singelui. Acum este elaborata si capodopera lui Li Che Jen (1518-1593): «Marele tratat de Medicina», lucrare publicata in 53 de volume, in anul 1578. Enciclopedia este completata cu numeroase capitole de tehnologie chimica, cu date geografice, istorice, dietetice, cosmologice, filozofice si filologice. In aceasta lucrare este mentionat pentru prima oara sifilisul, care a aparut in China in jurul anilor 1505-1506. Cel mai mare specialist in acupunctura al dinastiei Ming este Yang Ki Cheu, autor al zece capitole din enciclopedia «Jen Lieu Da Cheng» (1579).
        Caracteristic terapeuticii chineze sunt in primul rand terapia prin acupunctura si moxibustie (ignipunctura). Aceasta din urma avea o actiune mai blinda, efectuindu-se prin aplicare de pulberi de plante medicinale din familia Artemisia, care, aprinse pe anumite portiuni ale corpului, produceau o usoara cauterizare cutanata. Acupunctura, care se aplica in cazuri de disfunctii, a fost adusa in Europa in secolul al XVI-lea de catre misionari.
     Inainte de secolul a XIX-lea practicienii TCM se bazau mai mult pe observatii, incercari si greseli. Medicii TCM aveau intelegeri foarte diferite asupra fenomenului infectiilor de exemplu, a bacteriilor si virusurilor si foarte putine elemente de chimie organica. Ei se bazau pe observatia simptomelor unui anumit dezechilibru dat de starea de boala, si identificau complexul de simptome cu un anume sindrom. Pentru respectivul sindrom stabileau o anumita metoda de tratament care pe baza experientei si observatiilor de-a lungul a mai bine de trei miii de ani s-au transformat intr-un sistem verificat de diagnosticare si tratament.

       Spre deosebire de alte medicine traditionale a caror valori s-au pierdut de-a lungul veacurilor, TCM continua sa devina o parte distincta a sistemului modern de pratica medicala, si cum spuneam mai sus, in China, acesta reprezinta o parte importanta si inseparabila a sistemului public de protectie a sanatatii. Observatiile, inregistarile facute de medicii TCM de mii de ani si experienta TCM in general sunt folosite si astazi. In ultimii zeci de ani practica TCM se integreza tot mai mult cu ultimile descoperiri ale medicinei occidentale. O importanta componenta a acestui proces de integrare este folosirea intrumentatelor si metodologiei medicinei moderne de a investiga observatiile si ipotezele Medicinei Traditionale Chineze.
       Astfel, TCM este folosita pentru tratarea efectelor secundare ale chemoterapiei, tratarea dependentei de anumite dorguri sia tratarea unor boli cronice in fata carora medicina conventionala s-a decalara neputincioasa. TCM se foloseste in tratatrea infectiilor rezistente la antibiotice (tratarea SARS – ului este un exemlu in acest sens si se pare ca s-au identificat sau sunt in studiu avansat metode fitoterapice de tratere a gripei aviare).