Principii teoretice TCM

   
   TCM se bazeaza pe sistemul de gandire a mai multor scoli filozofice. Din aceasta cauza principiile fundamentale ale medicinei chineze nu sunt neaparat uniforme. TCM a fost influentata cel mai mult de modul de gandire Taoist, Budits si Neo- Confucianism (si aici facem sublinierea.. de modul lor de gandire, nu de credinta).
   Pentru mai bine de 3000 de anii (din 1200 i.Hr – pina in prezent) profesorii chinezi ai mai multor scoli s-au aplecat asupra studiului legilor naturale observabile si a implicatiilor acestora asupra caracteristicilor locului omului in univers. I Ching (care a scris cel mai vechi text chinezesc pastrat) si alti autori clasici chinezi au descris cateva principii generale si aplicatiile lor in patrarea sanatatii si in vindecare:
- Exista in mod constant prinipii si fenomene observabile prin care Universul continua sa existe si sa se schimbe (Omul este parte a Universului si ele nu poate fi separat de procesul universal de schimbare)
- Ca rezultat a acestor principii aparent inseparabile, Universul si partile lui componenete tind sa isi pastreze echilibrul (Sanatatea ideala trebuie sa rezulte dintr-o traire cat mai armonioasa cu procesul de schimbare. Daca nu exista schimbare (apare deci stagnarea), sau exista pre amulta schimbare (catastrofa), echilibrul este pierdut si se instaleaza boala).
- Totul este inseparabil conectat (Intotdeauna trebuie flosita o metoda holistica pentru a se trata dezechilibrul)

TCM este bazat dupa cum se vede pe principiul filozofic potrivit caruia corpul omenesc este un mic univers format dintr-un sistem complet si complicat de alte sisteme mai mici interconectate. Aceste sisteme lucreaza de obicei in echilibru spre a mentine starea de sanatate a organismului. Echilibrul include in mod necesar qi (energia, miscarea), sangele, esentele, fluidele copului, wu xing (emotiile) si spiritual (shen). TCM are un model unic de corp omenesc care include si sistemul meridianelor (cunoscut ca meridianele de acupunctura). TCM nu este monolitic ci prezinta un fel unitate in diversitate, prin existenta a mici diferente regionale sau filozofice intre diferiti practicieni sau scoli TCM.


Diagnosticul TCM - Metode de diagnostic
Metodele de diagnosticare TCM sunt: observatia (wŕng), ascultarea si mirosul (wén), intrebarile (wčn) si pulsul (qič). Diagnosticul diferential este stabilit folosind un sistem de clasificarea a simptomelor.
Sistemul de diagnosticare include urmatoarele teorii:
• Yin si Yang
• Cele cinci elemente
• Cele 8 principii
• Teoria oragnelor Zang Fu theory
• Meridianele (Medicina Chineza)
• Cele cinci nivele
• Cele Patru Stadii
• Trei focare

   In China de astazi diagnosticul TCM este influentat de integrarea teoriei TCM cu metodele medicinei conventionale de diagnosticare mergand mai departe pe drumul spre integrarera totala a celor doua sisteme. Se fac pasi promitatori si in Canada spre integrarea acestor doua ramuri ale medicinei. TCM face parte din sistemul medical modern in Columbia Britanica, Alberta si Quebeque si este pe cale de legifererare in provincia Ontario. In present absolventii scolilor de TCM canadiene folosesc integrativ cele doua sisteme pentru a intelege mai bine ce se intampla cu pacientul.
   Deoarece TCM nu foloseste instrumentele invazive de testare (analize de sange, biospsii, etc) TCM solicita din parte practicianului dezvoltarea unor abilitati deosebite in observarea semnelor celor mai subtile ale pacientului, care de multre ori scapa omului obsinuit.

Metodele de diagnostic
• Palparea arterei radiale in sase pozitii
• Observarea aspectului limbii pacientului
• Observarea fetei pacientului
• Palparea corpului pacientului (in special al abdomenului)
• Observarea sunetelor vocii pacientului
• Observarea suprafetei pavilionului urechilor pacientului
• Observarea venei degetului aratator la copii mici
• Compararea caldurii sau fierbintelii anumitor parti ale corpului pacientului
• Orice altceva care poate fi observat fara folosirea intrumentelor sau care ar putea vatama pacientul.

Medicina chineza clasica si moderna

       Medicina chineza CLASICA

       Dupa dubla dezmembrare a Imperiului vechi, a avut loc cea de-a treia reunificare a Chinei, in timpul dinastiei Sui (581-618) si Tang (618-907). Medicina chineza atinge in aceasta perioada apogeul. In anul 624 este creat Serviciul medical, care supervizeaza studiile de medicina si organizeaza si activitati de cercetare. Sint descrise sistematic numeroase maladii: holera lepra, variola, rujeola, tuberculoza pulmonara si cea osoasa. In therapeutica se aplica tratamentul cataractelor, tratamentul ortopedic al fracturilor. Cariile dentare sint tratate prin obstructii si plombe. Unul dintre medicii celebri ai acestei perioade este Suen Zheng Qi Miao (581-682), iar lucrarea teoretica cea mai cunoscuta este “Nei Jing” (Canonul medicinii chineze).
       Dupa inlaturarea dinastiei Tang a urmat o perioada de peste 50 de ani de anarhie militara si suverani efemeri, numita si “a celor Cinci Dinastii”. Unul dintre acesti sefi militari a reusit sa fondeze dinastia Song, care a durat mai bine de trei secole (960-1279). Epoca de pace a favorizat progresul vietii intelectuale. Scrierile s-au raspindit enorm, gratie tiparului, sau mai bine zis xilografiei. Apar acum mari savanti polivalenti, precum Chen Kua (1031-1095), care este arhitect, medic, agronom si istoriograf sau Jien Yin (1035-117), unul dintre cei mai mari pediatri. Medicul Wang Wei Yi (1026) scrie un compendiu de acupunctura. Medicina legala isi face si ea aparitia cu Si Yuan Lu si Song Zi (1188-1249), prima disectie datind din anul 1106. Primul tratat de medicina legala (in trei volume) este scris in anul 1247, raminind si azi surprinzator de modern.
       Perioada de mongolizare care urmeaza este acompaniata de o serie de distrugeri si devastari. In aceasta perioada se dezvolta insa comertul, iar in anul 1271 ajung aici negustorii venetieni, printre care si Marco Polo, care a ramas aici 24 de ani. Pe parcursul acestei perioade ajung sa fie cunoscute nume ca:
       Hu Zheng Huei (1314-1330), dietetician imperial, a descris maladiile carentiale si tratamentul lor pe baza unei diete rationale, ce excludea medicamentatia. Cel mai cunoscut tratat medical al acestei perioade este «Nan Jing», constituit din comentariile a 81 de fragmente din «Nei Jing».

      Medicina chineza MODERNA

       Dupa instaurarea dinastiei Ming (1368-1644) urmeaza o perioada de mari realizari. Imperiul este divizat in 13 mari regiuni, impartire care a durat pina in secolul al XX-lea; capitala lui este stabilita la Beijing, unde au fost construite palatele imperiale, existente si astazi. Iezuitii aduc cu ei medicina occidentala, dar acest lucru este rezervat doar imparatului. Se traduc insa in limba chineza texte consacrate anatomiei corpului uman si circulatiei singelui. Acum este elaborata si capodopera lui Li Che Jen (1518-1593): «Marele tratat de Medicina», lucrare publicata in 53 de volume, in anul 1578. Enciclopedia este completata cu numeroase capitole de tehnologie chimica, cu date geografice, istorice, dietetice, cosmologice, filozofice si filologice. In aceasta lucrare este mentionat pentru prima oara sifilisul, care a aparut in China in jurul anilor 1505-1506. Cel mai mare specialist in acupunctura al dinastiei Ming este Yang Ki Cheu, autor al zece capitole din enciclopedia «Jen Lieu Da Cheng» (1579).
        Caracteristic terapeuticii chineze sunt in primul rand terapia prin acupunctura si moxibustie (ignipunctura). Aceasta din urma avea o actiune mai blinda, efectuindu-se prin aplicare de pulberi de plante medicinale din familia Artemisia, care, aprinse pe anumite portiuni ale corpului, produceau o usoara cauterizare cutanata. Acupunctura, care se aplica in cazuri de disfunctii, a fost adusa in Europa in secolul al XVI-lea de catre misionari.
     Inainte de secolul a XIX-lea practicienii TCM se bazau mai mult pe observatii, incercari si greseli. Medicii TCM aveau intelegeri foarte diferite asupra fenomenului infectiilor de exemplu, a bacteriilor si virusurilor si foarte putine elemente de chimie organica. Ei se bazau pe observatia simptomelor unui anumit dezechilibru dat de starea de boala, si identificau complexul de simptome cu un anume sindrom. Pentru respectivul sindrom stabileau o anumita metoda de tratament care pe baza experientei si observatiilor de-a lungul a mai bine de trei miii de ani s-au transformat intr-un sistem verificat de diagnosticare si tratament.

       Spre deosebire de alte medicine traditionale a caror valori s-au pierdut de-a lungul veacurilor, TCM continua sa devina o parte distincta a sistemului modern de pratica medicala, si cum spuneam mai sus, in China, acesta reprezinta o parte importanta si inseparabila a sistemului public de protectie a sanatatii. Observatiile, inregistarile facute de medicii TCM de mii de ani si experienta TCM in general sunt folosite si astazi. In ultimii zeci de ani practica TCM se integreza tot mai mult cu ultimile descoperiri ale medicinei occidentale. O importanta componenta a acestui proces de integrare este folosirea intrumentatelor si metodologiei medicinei moderne de a investiga observatiile si ipotezele Medicinei Traditionale Chineze.
       Astfel, TCM este folosita pentru tratarea efectelor secundare ale chemoterapiei, tratarea dependentei de anumite dorguri sia tratarea unor boli cronice in fata carora medicina conventionala s-a decalara neputincioasa. TCM se foloseste in tratatrea infectiilor rezistente la antibiotice (tratarea SARS – ului este un exemlu in acest sens si se pare ca s-au identificat sau sunt in studiu avansat metode fitoterapice de tratere a gripei aviare).

TCM

   Medicina Traditionala Chineza (in limba engleza, Traditional Chinese Medicine – TCM ) cunscuta si sub numele de Medicina Chineza reprezinta de fapt numele dat unei varietati de practici medicale traditionale folosite in China, care au fost dezvoltate pe parcursul unei istorii de mii de ani. Termenul priveste de fapt, mai general, medicina orientala, care include si alte sisteme de medicina traditionala, cum ar fi cel japonez, coreean, tibetan, si mongol.
      Medicina Chineza foloseste o serie de principii de analiza si sinteza holistica, intr-un cuvant un adevarat sistem filozofic, care presupune o legatura inseparabila intre organele si sistemele organismului uman (incluzand pe cel emotional si/sau sufletesc), precum si legatura dintre acestea si mediul inconjurator. Altfel spus, natura organismului uman este in permanenta cautare a echilibrului intre functionarea diferitelor oragane, a echilibrului functiilor organismului in anumite conditii de mediu (vara, iarna, frig, cald, lumina, intuneric, etc).
    Dupa ce a depasit stadiul primitiv de medicatie empirica, magie si vrajitorie din perioada samanilor, Medicina Chineza s-a dezvoltat sub influenta vechilor conceptii astrologice. Potrivit acestora, exista o legatura strinsa intre Univers si om: Soarele, Luna, rotatia astrelor, succesiunea anotimpurilor, cele cinci planete, cele cinci elemente, cele cinci puncte cardinale (cele patru plus centrul) actionau, determinau si influentau organismul si sanatatea omului.
      Agentii patogeni externi, tot in numar de cinci (vintul, caldura, frigul, umezeala, uscaciunea), precum si cei interni, de asemenea in numar de cinci (bucuria, durerea, ura, placerea, frica) actionau de asemenea asupra sanatatii individului.
     Chinezii considerau ca bolile si tulburarile functionale apareau doar cind armonia dintre Univers si om era intrerupta. Potrivit cunostintelor lor in materie de anatomie si fiziologie, corpul omenesc era alcatuit din cele cinci viscere (Yang) pline: inima, plaminul, ficatul, splina si rinichii, precum si cinci viscere (Yin) goale: stomacul, vezica urinara, cea biliara, intestinal subtire si cel gros.
        Principiile filozofice TCM au ca scop intelegerea functionarii organismului uman, folosirea criterilor de similitudine cu alte fenomene din natura si aplicarea tuturor acestora la cunoasterea, prevenirea si tratamentul bolilor precum si la pastrarea sanatatii.
Trebuie mentionat aici ca respectivele date, observatii, concluzii, sisteme teoretice si practice de diagnosticare si tratament s-au pastrat in stare scrisa de mai bine de trei mii de ani. Familia imperiala si nobilimea chineza a incurajat aceasta practica medicala, a sprijinit publicarea celor mai importante studii, a rasplatit succesele si a pedepsit aspru greselile practicienilor TCM.

Imparatii si medicina antica
        Din ceea ce se cunoaste, Medicina Traditionala Chineza a fost marcata de trei imparati, considerati si drept trei figuri legendare: FU HI, caruia i se atribuie redactarea “Yin Jing” (Cartea Schimbarilor), considerata a fi cea mai veche carte in limba chineza; CHEN NONG, parintele agriculturii si al fitoterapiei, numit “ divinul lucrator”, autor al “Pien Sao” (Tratat medical); HUANG DI considerat drept intemeietorul medicinii traditionale si caruia i s-ar atribui redactarea tratatului “Nei Jing”. Hunag Di, Imparatul Galben este de fapt o figura legendara - au mai existat si alti imparati cu acest nume - care, in paginile tratatului poarta o convorbire imaginara (sau adevarata!) cu medicul sau, Qi Bo, caruia ii pune o sumedenie de intrebari si primeste cuvenitele raspunsuri despre Medicina Chineza.
       Inainte de a fi scrise, cunostintele medicale au fost transmise oral si, mai ales, in secret; de cele mai mult ori medicina fiind o afacere de familie, care se transmitea din tata in fiu. S-a estimat ca primele texte scrise dateaza din secolele XIII-XIV i.Hr., fiind gravate la inceput pe carapace de broasca testoasa.

      Primul personaj “istoric” mentionat este PIEN SAO (430-350 i.Hr.). In acea perioada, medicii (Yin) se constituie pentru prima oara intr-o corporatie independenta de cea a preotilor si a magicienilor. Lui Pien Sao ii este atribuit si cunoscutul “Canon al pulsului”, in zece volume, in care se stabileau 74 de feluri de pulsuri. ZHI Yen (305-240 i.Hr.) introduce in China “Legea celor cinci miscari”, ce se afla la baza alchimiei chineze. Medicina se apleaca acum catre studiul otravurilor si al remediilor vegetale si minerale, precum si asupra studierii elixirului nemuririi. Primele scrieri medicale (580-320 i.Hr.) au fost incluse in tratatul “Sochuan”, acesta fiind contemporan cu textele medicale ale lui Hipocrate.

Medicina chineza in Imperiul Vechi
          Pe la mijlocul secolului al VIII-lea i.Hr. sistemul social politic chinez intra in criza. Rivalitatile   si luptele pentru putere, precum si represaliile contra numeroaselor rascoale, degenereaza intr-un haos care va dura 260 de ani, perioada cunoscuta sub numele de epoca “Regatelor Combatante” (479-221 i.Hr.), cind regii Quin au luptat impotriva regatului Zhou. In anul 221 i.Hr., suveranul Quin ia titlul de imparat, domnind ca autocrat absolut. Marele merit al imparatului este construirea Marelui Zid chinezesc.

         In schimb, in noile structuri sociale, politice si administrative este exclusa scrierea (decretul din anul 212 i.Hr.). Dupa moartea lui, urmeaza dinastia Han (206 i. Hr.-220 d.Hr., in timpul careia sint reunite toate teritoriile care compun China de astazi. In timpul dinastiei Han are loc prima perioada de patrundere a civilizatiei chineze pe plan mondial: este deschis “drumul matasii” si “al Birmaniei”, se stabilesc legaturi comerciale intre China, Persia, India si Asia de sud-est. Gratie pacii care domneste acum in imperiu, se retiparesc numeroase lucrari medicale, reunite in “Han Shu” (Analele Han).

     In aceasta perioada se cunosc trei figuri importante: Chuen Yu Yi (215-216 i.Hr.), care a lasat o lista cu observatiile sale medicale (anamneza, examenul clinic, diagnosticul, tratamentul), privind diverse maladii: ciroza ficatului, lumbago, abcesul peritoneal, angina infantila, congestia pulmonara, guta, paralizia progresiva etc.

      Chang Chong Jing , numit “inventatorul simptomatologiei si al terapeuticii chineze”, care este considerat un fel de Hipocrate al medicinii chineze. El a analizat diversele forme de febra, facind distinctia intre maladiile acute si cele cronice.

   Hua To (110-207 d.Hr.) este considerat cel mai mare chirurg al epocii, lui fiindu-i atribuite diverse operatii, precum laparotomia, grefe de organe, rezectii intestinele), efectuate sub anestezie generala. El mai este cunoscut si ca obstetrician si autor al introducerii falangei drept unitate de masura pentru localizarea mai usoara a punctelor de acupunctura.
      Acestui trio medical celebru ii sint adaugate nume precum Huan Fou Mi (215-282), autor al unui tratat de acupunctura, Huang Shu He (210-280), autor al “Tratatului pulsului”, lucrare tradusa in tibetana, araba si persana, in Evul Mediu. In patologie este cunoscut Ko Hong, care a descris variola, patrunsa in imperiul chinez prin intermediul hunilor (el a mai descris de asemenea si ftizia, beri-beri, ciuma bubonica).

     Ko Hong este de asemenea autor al unei formule pentru un asa-numitul “elixir al nemuririi”.

Generalitati despre medicina neconventionala chineza

         Unele teorii ale medicinei din China scot la suprafaţă nuanţe la care nici nu te gândeai. Ai fi tentat să crezi că sunt nişte teribilisme ale filosofiilor medicale din îndepărtatul Orient. Dar, realizând că această medicină naturistă se aplică de peste 5000 de ani în China şi că sunt trataţi oameni de ordinul miliardelor, înseamnă că există un temei de adevăr în aceste filozofii privind sănătatea şi ameliorarea suferinţelor. De altfel, chinezii spun că sănătatea e o reflectare a stării energiei din organism, un ecou al bunei circulaţii al acestei energii. În plus, medicii din China susţin că trebuie tratat şi corpul fizic, dar medicina trebuie să se ocupe şi de starea sufletului.
 FRIGUL ŞI UMEZEALA
Explică nuanţe ale medicinei neconvenţionale din China medicul primar Teodor Coldea, directorul medical al Centrului de terapii integrative. Chinezii susţin că echilibrarea organismului trebuie să se facă treptat, fiindcă o instalare bruscă a stării de bine poate face chiar rău. Micile câştiguri în starea de bine se însumează şi constituie adevărata sănătate. Dar chinezii pedalează mult pe ideea că trebuie să prevenim ajungerea la boală şi că trebuie echilibrate din timp unele organe care se arată a fi şubrede în funcţie de anotimp, în funcţie de climă. Astfel, chinezii susţin că frigul şi umezeala afectează rinichii şi pancreasul, iar aceste două organe trimit un ecou negativ, atrăgând bolile reumatismale. Uscăciunea în climă afectează plămânii, susţin terapeuţii chinezi. Este momentul să se reamintească teoriile terapeuţilor chinezi, cum că iarna domină energia Yin, nu energia Yang. Spre exemplu, iarna nu are rost să mâncăm pepene, care are o energie rece, deoarece ar spori energia rece a organismului. Cu atât mai mult cu cât dacă frigul şi umezeala lovesc în rinichi şi în pancreas, iar vântul afectează ficatul şi bila.
LEMNUL ŞI METALUL
După cum prea caldul de afară împietează asupra funcţionării inimii. Chinezii spun că vara are conotaţii în culoarea roşie. Tocmai de aceea, vara e bine să mâncăm alimente colorate în roşu, cum ar fi fructele roşii, adică pepenele, tomatele, căpşunile. Culoarea verii, cea roşie, e culoarea inimii, dar şi culoarea iubirii. În iulie şi august a fost preponderentă în acest an energia lemnului şi a metalului. Aceste două elemente, lemnul şi metalul, după teoriile chinezilor, sunt legate de stres, de imunitate. Lemnul şi metalul reglează şi digestia. Dar în aceste luni trebuie întărită, prin acupunctură şi fitoterapie, şi vezica biliară. Bila, cum o numeşte poporul, ia decizii. Problemele localizate la vezică şi dereglările în digestie cauzează necazuri în zona inimii.
        Apar tulburări ale ritmului cardiac, tahicardii, hipertensiune arterială. Fiindcă era vorba despre simboluri, să arătăm că, în 2010 lemnul înseamnă, în gândirea chinezilor, viaţă şi renaştere, iar metalul înseamnă moarte şi distrugere. Chiar şi boala e un necaz, dar e şi şansă de vindecare şi de înţelegere că în sănătatea noastră se află şi mâna lui Dumnezeu.                                             
INIMA
În iulie şi august trebuie fortificată inima. Aceasta se face nu numai prin acupunctură, dar şi prin fitoterapie. Pentru a întări inima e bine să fie consumată coenzima Q10, dar şi plante ca păducel, salvie, roiniţă, astragalus, ganoderma, cordiceps. Salvia alungă gândurile rele din inimă, asta susţin terapeuţii chinezi. Echilibrând inima, se dobândeşte şi un somn bun, fiindcă prin acupunctură şi fitoterapie se întăreşte energia inimii şi este reglată starea emoţională. Iarna este dominată de simbolul Pământ. Elementul Pământ are ecouri în funcţionarea stomacului, a pancreasului. Simbolul Pământ caracteristic iernii duce şi la tulburări ale articulaţiilor şi oaselor.
TOAMNA
În septembrie şi octombrie, trebuie făcute proceduri în zonele şubrede în timpul iernii. Pancreasul e secretul tinereţii şi să nu-l apăsăm cu griji. Variaţiile de glicemie, de zahăr în sânge, apar şi în urma unor perioade de stres. Flora intestinală, în bună regulă, duce la o imunitate corespunzătoare, la o bună acţiune a trupelor de autoapărare din corp. Chinezii susţin că ficatul trebuie echilibrat cu acupunctură şi fitoterapie ca să funcţioneze la turaţie maximă. Un ficat slab face să crească toxinele în sânge. Un somn bun, o odihnă adevărată duc la echilibrarea ficatului. Iar aceste beneficii se obţin prin acupunctură şi tratamente cu plante.
GUSTURI
Iată ce teorii lansează medicina din China. Unele gusturi sunt legate de funcţionarea unor organe. Gustul acru evidenţiază starea ficatului şi a vezicii biliare. Gustul amar este corespondent al felului în care lucrează inima. Gustul dulce are ecouri în pancreas şi în splină. Gustul sărat este în directă legătură cu rinichii, iar gustul picant e o ilustrare a funcţionării plămânilor. De exemplu, o energie scăzută a rinichilor conduce la unele stări emoţionale. Când rinichii şchioapătă, omul este cuprins de teamă, de spaimă, de anxietate. Pe de altă parte, rinichii sunt rezervorul de energie şi atunci când unele organe au deficit de energie, rinichii cedează o parte din zestrea energetică. Echilibrând rinichii cu acupunctură şi fitoterapie, omului îi pot dispărea senzaţiile de permanentă teamă.