Cleopatra - regina Egiptului

   Cleopatra s-a născut în ianuarie, anul 69 î.Hr. Fiică a regelui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra avea mai mulţi fraţi (printre care sunt urmaşii la tron Ptolemeu al XIII-lea şi Ptolemeu al XIV-lea, precum şi Arsinoe). După ce Ptolemeu al XII-lea moare ucis (dealtfel toţi cei din neamul Cleopatrei au murit asasinaţi, adeseori prin otrăvire), Cleopatra urcă pe tron. În acelaşi timp, fratele ei a devenit regele Ptolemeu al XIII-lea, domnind alături de ea în Egipt sub titlul oficial de soţ al Cleopatrei. Cleopatra şi Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedoniene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare (în 323 î.Hr.). Deşi Cleopatra nu avea sânge egiptean, ea a fost singura din casa ei care a învăţat limba egipteană. Pentru a-şi spori influenţa asupra poporului egiptean, a fost proclamată fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La scurt timp, Cleopatra a avut neînţelegeri atât cu fratele cât şi cu sora sa, Arsinoe, care au dus în anul 48 î.Hr. la un război civil.

Descriere
Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept cea mai frumoasă femeie din lume. "Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta", spunea Blaise Pascal despre regina Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi că poate acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marcus Antonius. În realitate, nu se ştie cum arăta nasul Cleopatrei. În culegerea "Samhita", Sushruta descrie peste 180 de instrumente chirurgicale, folosite în timpul operaţiilor estetice, care erau posibile la acea vreme. Deşi aceste transformări chirurgicale erau "la modă", Cleopatra nu a apelat la ele. Există şi unele încercări de a demonta mitul frumuseţii Cleopatrei. După reprezentările pe o monedă descoperită recent, regina avea o frunte îngustă, părul cârlionţat, nasul proeminent şi buzele subţiri. Principalul ei mijloc de seducţie nu consta într-o furmuseţe neobişnuită, aşa cum îi este ea atribuită mai târziu, de Geoffrey Chaucer şi Shakespeare, ci în inteligenţa şi glasul ei plăcut. În limba greacă, "Cleopatra" semnifică "gloria tatălui", însă numele se pare că nu a fost bine ales deoarece "preferata tatălui" în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică. Cleopatra nu purta bijuterii. Vorbea şapte limbi, beneficiind corespunzător originii de o educaţie aleasă. Ca regină a dat dovadă de duritate. Opinia publică romană o stigmatizase pe Cleopatra drept metresa lui Cezar şi Marc Antoniu, considerând-o drept o duşmană a Romei.

 Caesar şi Cleopatra
La vremea aceea, Roma, cea mai mare dintre puterile vestice, era de asemenea zguduită de un război civil. Chiar în momentul în care Cleopatra se pregătea să-şi atace fratele cu o imensă armată formată din arabi, războiul civil roman a ajuns şi în Egipt. Pompei cel Mare, înfrânt de Iulius Caesar în Grecia, a fugit în Egipt căutând adăpost, însă a fost în 47 î.Hr. ucis de agenţii lui Ptolemeu al XIII-lea. Caesar a ajuns la scurt timp în Alexandria şi, după ce a descoperit moartea duşmanului său, a decis să restabilească ordinea in Egipt. Începând cu secolul precedent, Roma exercitase un control din ce în ce mai mare asupra bogatului regat egiptean, astfel încăt Cleopatra a căutat să-şi atingă scopurile politice intrând în graţiile lui Caesar. Ea s-a dus la palatul regal din Alexandria şi se spune că i-a fost dusă lui Caesar înfăşurată într-un covor, care i-a fost oferit cadou. Cleopatra, o femeie nu prea frumoasă dar totuşi seducătoare, a atras atenţia puternicului lider roman, acesta fiind de acord să participe la războiul civil egiptean de partea ei. Cleopatra ieşi învingătoare din acest conflict şi rămase la domnie alături de un alt frate de-al sau, Ptolemeu al XIV-lea. Arsinoe, care fusese aliata lui Ptolemeu al XIII-lea în luptă, a fost luată la Roma de Cezar, apoi dusă într-un templu, unde trăi până în anul 41 î.Hr., cănd avea să fie executată din ordinul lui Marc Antoniu.
În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins că este al lui Caesar şi pe care l-a botezat Caesarion, adică "micul Caesar". La întoarcerea lui triumfală la Roma, Caesar a fost întâmpinat de Cleopatra şi Caesarion. Sub auspiciile negocierii unui tratat cu Roma, Cleopatra a locuit într-o vilă deţinută de Caesar, situată în afara capitalei. După ce Caesar a fost asasinat în martie 44 î.Hr., Cleopatra s-a întors în Egipt. La scurt timp după intoarcerea Cleopatrei, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otravit de sora sa. Regina şi-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de Ptolemeu Cezarion al Egiptului (Ptolemeu al XV-lea Caesar).

 Antoniu şi Cleopatra
Odata cu asasinarea lui Iulius Caesar, Roma a căzut din nou pradă războiului civil, oprit temporar în 43 î.Hr. odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar şi moştenitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic şi Lepidus, un om de stat roman. Antoniu a preluat administraţia provinciilor estice din Imperiul Roman, chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică, pentru a răspunde acuzaţiilor potrivit cărora ar fi susţinut duşmanii lui Marc Antoniu.
    Cleopatra voia să şi-l facă pe Antoniu aliat, aşa cum îi fusese înainte Caesar. De aceea în 41 î.Hr. a ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costumată în Venus, zeiţa iubirii la romani. Reuşind să îl seducă pe Marc Antoniu, se întoarse împreună cu el la Alexandria, unde petrecură iarna împreună. În 40 î.Hr., Antoniu s-a întors la Roma şi s-a căsătorit cu sora lui Octavian, Octavia, într-o încercare de a-şi repara alianţa cu fratele acesteia. Totuşi, triumviratul a continuat să se deterioreze. În anul 37 î.Hr., Antoniu s-a despărţit de Octavia şi a călătorit spre est, făcând aranjamente astfel încât Cleopatra să i se poată alătura în Siria. În perioada în care au fost despărţiţi, Cleopatra i-a dăruit doi gemeni, un băiat şi o fată. Potrivit propagandiştilor lui Octavian, cei doi amanţi erau căsătoriţi la vremea respectivă, fapt ce încălca legea romană care interzicea romanilor să se căsătorească cu străini.

 
Al doilea război civil
Bătălia de la ActiumDupă alţi câţiva ani de tensiune şi atacuri propagandistice, Octavian i-a declarat război Cleopatrei şi în consecinţă lui Antoniu, în 31 î.Hr. Duşmanii lui Octavian s-au adunat de partea lui Antoniu, însă excelenţii comandanţi militari ai lui Octavian au repurtat succese imediate în faţa forţelor lui Marc Antoniu. La 3 septembrie, 31 î.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la Actium, în Grecia. După lupte grele, Cleopatra şi-a încălcat angajamentul asumat faţă de Antoniu şi a plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei. Antoniu a reuşit să pătrundă printre navele inamice şi a urmat-o. Flota rămasă s-a predat lui Octavian. O săptămână mai târziu, forţele terestre ale lui Antoniu au capitulat.
După această bătălie, Cleopatra s-a refugiat într-un mausoleu. Antoniu, fiind informat că regina Cleopatra a murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri, la el a venit un alt mesager, care l-a informat că Cleopatra era încă în viaţă. Antoniu a cerut să fie transportat la locul de refugiu al Cleopatrei, a implorat-o pe aceasta să facă pace cu Octavian, apoi a murit în braţele iubitei sale. După sosirea triumfală a romanilor, Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta a rezistat farmecelor.

 Sinuciderea
Moartea Cleopatrei de Guido Cagnacci, 1658.După moartea lui Antoniu, Alexandria fusese cucerită de romani, care înconjuraseră mausoleul Cleopatrei. După ce aflase că va fi trimisă în lanţuri la Roma, ca trofeu al lui Octavian, Cleopatra se pregăti pentru o moarte demnă de o regină, luând mese fastuoase şi îmbrăcând cele mai bune haine ale ei. Lui Octavian îi trimise un testament conform căruia dorea să fie înmormântată alături de iubitul ei, Marc Antoniu, şi îl lăsa la conducerea Egiptului pe fiul ei Cezarion drept Ptolemeu al XV-lea. Neacceptând să ajungă sub dominaţia lui Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr., probabil prin muşcături de vipere. Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de Marc Antoniu, pe ţărmul Mării Mediterane, cu toată pompa. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul Cleopatrei, Caesarion, aflându-se în drum spre India. A anexat Egiptul Imperiului Roman şi a folosit avutul Cleopatrei pentru a-şi plăti veteranii.

Misterioasa moarte a Cleopatrei
Moartea Cleopatrei de Reginald ArthurPotrivit istoricilor, în timp ce se afla în mausoleu, Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coş cu un şarpe (sau cu doi şerpi). Ea ar fi luat şarpele şi l-ar fi pus la sân, unde ar fi primit muşcătura ucigătoare. Se spune că agonia reginei ar fi durat trei ore. Unii cercetători identifică şarpele cu o viperă egipteană, alţii cu o cobră, simbolul coroanei faraonilor. Şarpele ar fi muşcat-o în dreptul inimii, ceea ce ar fi provocat moartea rapidă. Se mai spune că ea murise alături de două sclave. Alţi cercetători cred că sinuciderea prin otravă de şarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii în privinţa acestei metode dată fiind durata scurtă de agonie, susţinută de documente. Mulţi spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia să se descotorosească de ea. El ar fi şi autorul teoriei sinuciderii. A fost regină. A fost zeiţă - "noua Isis". A cucerit bărbaţii cei mai puternici ai vremii: întâi Cezar, apoi Antonius. A visat să domnească peste un mare imperiu oriental, care ar fi readus la viaţă cuceririle lui Alexandru. Era frumoasă, fără îndoială şi cu siguranţă rafinată, cultă, inteligentă, voluntară, animată de ambiţii înalte. Dar, după înfrângerea şi moartea lui Antonius, s-a ciocnit de inflexibilul Octavian(viitorul Augustus); acesta nu s-a lăsat sedus. Cleopatra şi-a găsit refugiul în moarte şi tot atunci a intrat in legendă. Acolo se află şi astăzi, pe primul loc între femeile care au domnit peste popoare şi peste oameni.
Familia Cleopatrei
Soţi:
Ptolemeu XIII
Ptolemeu XIV
Marc Antoniu
Copii:
Ptolemeu Cezarion
Cleopatra VIII Selene
Alexandru Helios
Ptolemeu Philadeus

    Un documentar realizat de postul tv britanic BBC, in anul 2009, intitulat “Cleopatra: Potretul unei criminale”, a prezentat mai multe analize care au demonstrat că rămăşiţele umane descoperite într-un mormânt din Turcia aparţineau prinţesei Arsinoe a IV-a, sora Cleopatrei, asasinată din ordinul acesteia. Un studiu al craniului a demonstrat că prinţesa Arsinoe a IV-a avea trăsături africane, determinându-i pe specialişti să afirme că şi Cleopatra avea origini africane. Regina Cleopatra, aflată la putere în Egipt între anii 51 şi 30 î.H., a fost considerată de majoritatea istoricilor ca fiind de origine europeană şi nu africană.

Elena Lupescu "Duduia"

     În 1940, Carol al II-lea este forţat să abdice şi ia calea exilului. Elena Lupescu îl însoţeşte. După fuga din ţară, Carol şi Elena Lupescu au călătorit prin America Latină, stabilindu-se în final la Estoril, Portugalia. S-au căsătorit în 1947 la Rio de Janeiro, însă după numai 6 ani regele moare de cancer, fiind înmormântat în capela regilor din Estoril. Elena Lupescu a trăit în Portugalia până la 30 iunie 1977. După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena,  care dorea să cunoască... Universul! La 3 iulie 1947 i s-a îndeplinit şi ultimul capriciu: s-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril.
    Totul a început la o cursă de automobile, unde Elena a reuşit să-l seducă pe Carol, aruncându-i un buchet de flori în maşină şi zâmbindu-i provocator. Principele a ajuns în patul frumoasei evreice, pe atunci şi ea căsătorită, imediat după cursă. Elena Lupescu era destul de cunoscută în cercurile mondene ale vremii. Organiza frecvent partide de poker, la care invita tineri ofiţeri, atraşi de frumuseţea ei. Unele mărturii din epocă vorbesc de o tânără înaltă, trupeşă, cu părul roşu şi ochii verzi care trezea interesul bărbaţilor. Celebritatea pe care şi-a câştigat-o se datorează influenţei asupra regelui, considerată aproape unanim ca nefastă. Era fiica unei familii de evrei creştinaţi din Iaşi. Tatăl său, Grunberg, trecuse la ortodoxism şi îşi luase numele Lupescu. Mama sa, Eliza Falk din Viena, se convertise la catolicism. La vârsta potrivită a fost înscrisă la o şcoală de maici, unde se învăţa germana, franceza şi bunele maniere.
   Istoricii consemnează că cei mai înrăiţi după bani au fost Carol al II-lea, purtător al coroanei regale între anii 1930-1940, şi cea de-a treia consoartă a sa, Elena Lupescu. Din banii statului s-au plătit divorţul lui Carol de principesa Elena a Greciei şi cheltuielile refugiului în străinătate al cuplului Carol-Elena Lupescu.
    Duduia a jucat un rol important pe scena politică românească. Ea îl controla pe rege şi camarila formată în jurul acestuia. Elena îşi finanţa viaţa luxoasă cu banii primiţi de la diverşi oameni de afaceri, cărora le înlesnea favorul şi protecţia regelui. Revista Time relata în 1937: "În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia (n.r ­ a iahtului lui Eduard al VIII-lea) a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de Guvern. Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră cu iahtul «Nahlin», care s-o facă cunoscută în întreaga lume".
      Era o femeie abilă, care ştia perfect să-şi joace cartea şi să-şi controleze prietenii şi duşmanii. Se pare că şi-ar fi înfiinţat propriul serviciu secret, care îl spiona chiar şi pe... Carol al II-lea. Elena Lupescu dispunea de un grup de consultanţi ­ oameni calificaţi în lovituri financiare. Schema era: Carol ­ influenţa, Lupeasca - creierul, Gabriel Marinescu (prefectul Bucureştiului) - executantul. Marinescu, în asociaţie cu tatăl Elenei Lupescu, patrona tripouri din Capitală şi de pe Litoral. Nicolae Malaxa (magnatul industriei românesti între cele două războaie mondiale) a reuşit să construiască fabrici şi uzine, în condiţii financiare ilegale. Secretul? Daruri în acţiuni şi proprietăţi către Carol al II-lea şi Elena Lupescu. "Trebuia un cunoscător (...) ca să fi putut verifica aceste operaţii, toate aranjate în Aleea Vulpache, în casa Elenei Lupescu", scria jurnalistul Pamfil Şeicaru (1894-1980).

                   

   Sfera firmelor la care Carol era acţionar cuprindea: Fabrica de celuloză Piatra-Neamţ, Uzinele Reşiţa, Exploatarea auriferă "Mica", Banca de Credit Român, Fabrica de postav Azuga, Royal Dutch-Shell, Deutsche-Bank ş.a. Bilanţul bănesc al anilor de domnie ai lui Carol: de la o avere de 196 milioane de dolari în 1927 (la moartea lui Ferdinand), până la un miliard. Cuplul Carol-Elena Lupescu a plecat din ţară în 1940, pe fugă, împachetând toate lucrurile de valoare pe care au putut pune mâna şi încărcându-le într-un tren special, cu 12 vagoane (mareşalul Antonescu i-a propus comandantului legionarilor, Horia Sima, să organizeze un "comando" pentru a opri trenul la Timişoara şi a recupera obiectele proprietate a statului; legionarii au aşteptat sosirea trenului în Timişoara, dar Carol a aflat şi a ordonat ca trenul să nu oprească; ciuruit de gloanţele legionarilor şi urmărit de un camion, trenul a traversat în goană graniţa cu Iugoslavia).  

                                                    

       Peste timp, nimeni nu a putut evalua, nici măcar aproximativ, valoarea aurului, bijuteriilor, hârtiilor de valoare şi a tablourilor scoase din ţară de Carol. Se spune că a luat cu el 42 de tablouri (adevărate comori, ca picturile lui Rembrandt şi El Greco), colecţia lui Carol I, lăsată prin testament Coroanei Regale a Romaniei. Carol al II-lea şi-a lăsat toate lucrurile moştenire ultimei sale soţii - Elena Lupescu.
    Reuşita afacerilor lui Nicolae Malaxa ­ magnatul industriei românesti între cele douã rãzboaie mondiale, se baza şi pe strânsa prietenie "de afaceri" cu cuplul Carol-Elena Lupescu. De fapt, personajele centrale ale epocii 1930-1940 erau Elena Lupescu şi Malaxa (soţia sa era încuscrită cu nepotul Elenei Lupescu). Lupeasca era prietena cea mai bună a soţiei lui Malaxa şi o musafiră de preţ a familiei. Industriaşul îşi detesta soţia, considerând-o frivolă, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi trimită fiica, de 17 ani, într-o croazieră de la Constanţa la Istanbul, pe iahtul regal "Luceafărul", într-o companie "selectă": Carol al II-lea, Elena Lupescu, Livia Auschnit ­ soţia unui alt magnat al timpurilor, Max Auschnit. Elegantul iaht avea să fie scena unor pasiuni amoroase demne de filmele prezentului, conform însemnărilor scriitorului Petre Pandrea.
      Elena Lupescu s-a nascut in septembrie 1899 in Iaşi si a decedat pe 7 iulie 1977, la Estoril, Portugalia. Amantă a regelui Carol II, iar ulterior, după abdicare, soţie a acestuia.

MATA HARI – cea mai cunoscuta femeie spion

   Nu este deloc usor de fii spion si mai ales unul bun. Atractivitatea sau un fizic placut nu sunt deloc suficiente in lumea femeilor spion. Alte trasaturi precum puterea de intuitie extraordinara, inteligenta, capacitatea de disimulare, viclenia si mai mult decat curaj nu pot lipsi din lista calitatilor necesare unui spion adevarat.  

   Pe numele sau adevarat, Geertruida Zelle, s-a nascut la 7 august 1876, in Olanda, Leenwarden. Copilaria i-a fost marcata de moartea mamei, in 1891, an in care tatal ei ramane fara niciun ban, dupa ce magazinul de palarii pe care il detinea intar in faliment. Astfel, parintii sai au divortat, iar Margaretha s-a mutat la unchiul sau pentru a urma cursurile unei scoli de educatoare. Viitoarea meserie nu i se potrivea deloc... in orice caz nu a putut finaliza cursurile pentru ca a fost exmatriculata in urma relatiei sale mult prea apropiate cu directorul scolii.
       La 18 ani s-a casatorit cu un ofiter in urma unui anunt publicat in rubrica de matrimoniale a unui ziar local. Anuntul s-a dovedit a fi in realitate o gluma, insa, din pacate nici casatoria nu a fost mai presus.  Ramane insarcinata si naste un baiat, la 30 ianuarie 1897, caruia ii pune numele Norman John. Cei trei MacLeod pornesc spre Indiile Olandeze, unde mai vine pe lume Jeanne Louise. Neintelegerile din cuplu se agraveaza, dupa ce copiii sunt otraviti. Fetita este salvata ca prin minune, insa decesul fratelui nu poate fi evitat. Autorul crimei nu va fi niciodata depistat.
     Ofiterul ii reproseaza nevestei toate cele intamplate, desi ea nu are nici o vina. Pusa la zid pe nedrept si cu nervii la pamant, dupa nenorocirea prin care a trecut, se imbolnaveste de febra tifoida. Ofiterul demisioneaza si se retrag impreuna intr-un satuc. Certurile conjugale nu contenesc nici dupa ce se insanatoseste. Sotii MacLeod se intorc in Olanda si se despart. 

      Incercand sa isi castige existenta Margaretha pleaca la Paris si incearca sa devina artista. Ajunge sa pozeze unor pictori pentru niste sume mediocre, iar mai tarziu se angajeaza dansatoare intr-un salon. Are mare succes pentru considerata inventatoarea striptease-ului. Ajunge faimoasa cand incepe sa practice dansurile orientale. Desi nu era o femeie extraordinar de frumoasa, seduce intregul Paris (iar apoi lumea intreaga) datorita miscarilor sale si a atitudinii. In acest moment isi alege numele de Mata-Hari (malaeziana - “Ochiul zilei”). Traieste pe picior mare, intretinuta de amanti. Dupa un esec intr-un spectacol in care trebuia s-o intruchipeze pe Cleopatra, se retrage aproape doi ani si se izoleaza de lume. Se ascunde intr-un castel din Touraine, impreuna cu bancherul Xavier Rousseau, un barbat casatorit. Dupa consumarea iubirii dintre ei, Margaretha se intoarce la Paris. In stagiunea 1911-1912, triumfa la Scala din Milano. Insa Deaghilev ii respinge oferta de a dansa cu Baletele ruse. Se intoarce umilita la Paris. Presata de nevoia de bani si de a aparea pe scena, accepta sa evolueze la Folies-Bergere.

     In timpul Primului Razboi Mondial, Olanda ramane neutra. Margaretha are posibilitatea de a calatori, intotdeauna departe de locul bataliilor, si in acest timp de a-si construi o cariera internationala. Danseaza pe scene din Madrid, Berlin, Milano, Amsterdam, Monte Carlo, iar iubitii sai cresc in rand odata cu popularitatea sa... iar intr-un final vanator devine prada... Mata Hari se indragosteste... de ofiterul rus Vadim de Maslov. Patrunde astfel in lumea spionajului si a contraspionajului. Avand amanti cu functii si pozitii foarte intalte Mata hari putea obtine foarte usor informatii si le putea transmite la fel de simplu.
       La Amsterdam gaseste la repezeala un bancher care sa-i achite notele de plata. In ciuda a numeroase incercari, nu reuseste sa-si mai revada niciodata fiica, dupa ce sotul o sileste sa accepte divortul. Prin intermediul unui avocat, o avertizeaza ca, in caz ca se impotriveste, fotografiile sale in pielea goala ar putea provoca scandal in justitie.
       Se instaleaza apoi la Haga, sub protectia unui baron olandez, unde sustine ultimul spectacol din viata - pe data de 14 decembrie 1914, la Teatrul Regal. Anul urmator face o escapada la Paris, unde incearca sa-si recupereze lucrurile pierdute din cauza razboiului. Se intoarce in tara natala la inceputul anului 1916. Devine cruda - chiar cinica - in relatiile amoroase.
       Parisul o ademeneste din nou. Cu greu obtine permisiunea de a reintra in Franta, unde isi gaseste, in sfarsit, marea dragoste: ofiterul rus Vadim de Maslov. Pentru a-l insoti in statiunea Vittel, trebuie sa ia legatura cu capitanul Ladoux, seful contraspionajului francez, care-i propune sa lucreze pentru serviciul de informatii. Accepta propunerea, pentru bani.
       O data intrata in jocul propus de Ladoux, comite numeroase erori. Seful contraspionajului nu va recunoaste nici macar ca a recrutat-o vreodata, in adevaratul inteles al cuvantului. Va sustine ca doar l-a interesat, pentru ca era suspecta. Confundata cu spioana germana Clara Benedix, Mata Hari este inchisa la Londra, dupa care este expulzata in Spania. Desi Ladoux ii intoarce spatele, se incapataneaza sa faca spionaj cu orice pret. Il asalteaza pe ambasadorul Germaniei la Madrid, caruia i se ofera pentru a obtine informatii. Se intoarce la Paris, pentru a-si primi rasplata si pentru a se marita cu barbatul iubit.
       Seful contraspionajului pretinde ca nu a primit mesajele. O trateaza cu raceala si dezinteres. Sfatuit de consiliul ambasadei sale, Maslov o anunta ca se insoara cu alta femeie. Margaretha este lovita din toate partile.

   In ianuarie 1917 germanii transmit prin radio un mesaj prin care prezinta raportul activitatii spionului lor. Francezii intercepteaza mesajul si realizeaza ca Mata Hari e spion dublu. Se pare ca germanii ar fi facut aceasta miscare intentionat fiind constienti ca mesajul va fi interceptat, insa acest zvon nu este confirmat. In egala masura francezii nu au recunoscut oficial ca Mata Hari a spionat pentru ei.
      In dimineata zilei de 13 februarie 1917, politia o ridica de la hotelul Eliysee - Palace. Sub acuzatia de spionaj, complicitate si intelegere cu dusmanul, este aruncata in inchisoare.
      Unii spun ca ar fi fost numai o spioana ocazionala - spioana fara stapan - fara pregatire profesionala . Potrivit altor autori, dansatoarea ar fi urmat cele mai bune scoli germane de spionaj si a obtinut informatii pretioase pentru nemti.
Timp de doua luni este supusa la interogatorii. Este inculpata, sub titulatura agentul H21 al inamicului, folosindu-se ca probe telegrame semnate de ambasadorul de la Madrid. Imprudenta, Mata Hari marturiseste ca, intr-adevar, consulul Germaniei de la Amsterdam i-a propus o colaborare. Sustine ca a acceptat-o formal, pentru a-si recupera bunurile retinute de nemti, la inceputul razboiului. Se jura ca nu a furnizat niciodata decat informatii vechi, in schimbul unora noi.  La proces, care se desfasoara cu usile inchise si fara sa se intocmeasca proces verbal, admite ca au fascinat-o intotdeauna uniformele si ca a trait pe seama amantilor, insa respinge acuzatia ca ar fi servit vreodata Germania. 

      Este condamnata la moarte si executata in zorii zilei de 15 octombrie 1917. Imbracata ca in zilele ei bune, se comporta cu demnitate si refuza sa fie legata la ochi. In asteptarea sentintei, in inchisoarea Saint Lazare, se boteaza si descopera credinta.
      Unii spun ca trupul sau neinsufletit nu ar fi fost cerut de nimeni - de teama - pentru a fi inmormantat crestineste si ar fi fost destinat disectiei, intr-un spital parizian. Altii sustin ca ar fi fost inmormantata in noul cimitir din Vincennes. Fiica ei avea sa moara la varsta de numai 18 ani, in urma unei hemoragii cerebrale. Mata Hari ramane unul dintre miturile cele mai exploatate de presa, cinema si literatura.

Mata Hari a ramas in istorie ca unul dintre cei mai mari spioni si presupusa vinovata pentru moartea a sute de soldati. Dupa moartea ei, au fost lansate multe zvonuri legate de executie, inclusiv acela ca ultimele ei cuvinte ar fi fost "Merci, monsieur!"

In ciuda speculatiilor facute pe seama activitatii ei de spionaj, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca Mata Hari a adus un suflu nou in arta. In plus, majoritatea istoricilor sunt de parere ca ea nici macar nu a fost un spion, ci mai mult o victima a propriei celebritati si frumuseti.

Lucretia BORGIA

   Este una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei universale, pe care nu stim inca unde sa o incadram: in galeria marilor criminali sau a celebrelor curtezane, nevinovata insa de crima si condamnata in contumacie, numai pentru ca era sora lui Cesare Borgia si fiica lui Rodrigo Borgia (ulterior, Papa Alexandru al VI-lea), doi asasini asupra carora nu mai planeaza demult nici o indoiala?
Totusi, intregul adevar despre clanul Borgia a ramas prins undeva intre legendele nascute in jurul unor fapte cumplite si datele istorice, de multe ori neconcludente.  De necontestat pana in zilele noastre i-a ramas, totusi, imaginea diabolica ce a strabatut nealterata secolele, imagine construita pe lacunele istoriei,  intretinuta de literatura si arta, si care a transformat-o pe Lucretia Borgia, pentru eternitate, in simbolul feminin al raului absolut.

Clanul Borgia
Familia Borgia isi are radacinile in Spania secolului al XIV-lea, raspindindu-se apoi, de-a lungul istoriei secolelor al XV-lea si al XVI-lea, in Italia, Spania si Franta. Unsprezece cardinali ai Sfintei Biserici Romano-Catolice, trei papi, o regina a Angliei si un sfint - ciudata alcatuire a celor ce au sapat numele de Borgia in istorie - a nascut in timp reputatia unei combinatii bizare intre rautate extrema, crima, incest si, in mod paradoxal, evlavie.
Dintre membrii de notorietate ai acestei familii, patru au ramas in mod special amintiti de istorie ca exemple remarcabile de lacomie si cruzime: doi papi, Calixtus al III-lea (Alonso Borgia), si Alexander al VI-lea (Rodrigo Borgia), Cesare Borgia (ridicat de tatal sau la rangul de Cardinal si apoi de Duce, dupa indeplinirea cu succes a unor sfinte, criminale si nemiloase ordine), al patrulea membru fiind cel care a devenit intruchiparea feminina a celor mai ingrozitoare pacate: Lucretia Borgia, sora lui Cesare. Erau aratosi, sarmanti si amorali. Ca si Mafia zilelor noastre, inspirau admiratie si loialitate. Dar mai presus de orice, inspirau frica.
                                                 

Lucretia Borgia

Lucretia Borgia s-a nascut, cel mai probabil, la 18 aprilie 1480, ca fiica nelegitima a Cardinalului Rodrigo Borgia (viitorul papa Alexandru VI, poate cea mai controversata figura pontificala) si a amantei sale, Vannozza Cattanei. Singura fata dintre cei patru frati (Juan, Cesare si Jofre) era preferata tatalui sau si se bucura pe deplin de atentia si rasfatul familiei. Fara sa fie o frumusete rapitoare, Lucretia detinea totusi, caracteristicile fizice foarte apreciate de inalta societate a acelor vremuri: par bogat, blond si forme voluptuoase.
Pina la virsta de 11 ani fusese logodita oficial de doua ori, dar de fiecare data tatal sau a anulat logodna. Dupa inscaunarea lui Rodrigo Borgia ca Papa Alexander al VI-lea, acesta a decis sa-si casatoreasca fiica cu Giovanni Sforza, pentru a-si intari alianta cu una dintre cele mai puternice familii din Milano. Casatoria a fost incheiata initial numai in acte. Lucretia fiind prea tinara, ea urma sa locuiasca un timp, pina la sosirea la Roma a sotului ei, intr-un palat de linga Vatican, impreuna cu noua amanta a Papei, Giulia Farnesse. Papa Alexander isi facilita astfel accesul in dormitorul Giuliei, sub pretextul ca-si viziteaza fiica.
Ceremonia de nunta, somptuoasa, a avut loc citeva luni mai tirziu, dupa sosirea lui Sforza. Alaiul miresei, format din 500 de curtezane, era condus de amanta papei.
Noi aliante politice au facut ca, in scurt timp, prezenta lui Giovanni Sforza sa nu mai fie dorita la curtea papala. Lucretia a fost informata de catre fratele sau, Cesare, ca Giovanni urmeaza sa fie asasinat. Ea si-aalertat sotul, care s-a grabit sa fuga din Roma. Aceasta a fost poate doar o tactica din planul pus la cale de Cesare si Lucretia pentru indepartarea lui Giovanni.
Lucretia era incintata sa scape de un sot plictisitor, iar Alexander si Cesare erau nerabdatori sa aranjeze un alt mariaj profitabil pentru Lucretia. Papa Alexander a apelat la unchiul lui Giovanni, Cardinalul Ascanio Sforza, pentru a-si convinge nepotul sa accepte divortul. Intre cele doua familii a izbucnit un razboi de interese tacit. S-a ajuns pina acolo incit lui Giovanni i s-a propus sa-si dovedeasca barbatia si sa se culce cu Lucretia sub privirile membrilor familiilor Borgia si Sforza. Giovanni a refuzat, asa cum toti se asteptau, nu inainte de a contraataca, aruncind asupra sotiei sale acuzatii ca ar fi intretinut relatii incestuoase cu fratii si cu tatal ei.
In urma acestui incident, Papa a considerat casatoria fiicei sale neconsumata si, pentru a o putea anula, i-a oferit fostului ginere dreptul de a ramine cu toata zestrea. Pe de alta parte, capul familiei Sforza il ameninta pe Giovanni cu renegarea, daca acesta refuza propunerea Papei. Prins intre interesele celor doua puternice clanuri, Giovanni a semnat, fara martori, o declaratie de impotenta si actele de anulare a casatoriei. Prin siretlicuri murdare, primul sot a fost indepartat din viata Lucretiei, insa, finalmente, poate fi considerat norocos, pentru ca a scapat cu viata.

Copilul nelegitim
In timp ce i se negocia divortul, Lucretia s-a retras intr-o minastire din apropierea Romei, iar singurul mod prin care tinea legatura cu tatal ei in tot acest exil erau mesajele trimise prin intermediul unui tinar calugar, Perotto. Sase luni mai tirziu, desi insarcinata, Lucretia participa la o ceremonie in care judecatori ai Vaticanului atestau ca ea este „intacta“, adica virgina. Giovanni Sforza si-a depus atunci, obligat fiind, marturia finala ce atesta acest fapt si, dupa toata aceasta inscenare grosolana, divortul s-a declarat finalizat.
Cesare, descoperind sarcina surorii sale, a fost cuprins de furie. Banuit ca ar fi tatal copilului, calugarul Perotto, injunghiat de Cesare, a reusit sa scape cu viata din atac, dar, aruncat apoi in inchisoare, a murit dupa citeva zile. Anuntul oficial a fost ca Perotto a cazut, din greseala, in Tibru. Dar, o data cu cadavrul acestuia, in riu a mai fost gasit si corpul menajerei Lucretiei, banuita ca ar fi facilitat intilnirile romantice dintre cei doi. Copilul, nascut in secret, a fost in final recunoscut si numit Giovanni, „infans Romanus“ (copilul Romei). Unii istorici sustin ca nici macar Lucretia nu stia cine este tatal copilului sau. A fost incest sau copilul era, intr-adevar, fiul lui Perotto, calugarul? Destinul lui Giovanni s-a pierdut in anonimat, el neprimind pina la urma nici un titlu de noblete si murind in 1548, dupa ce a servit un timp, ca simplu functionar, la curtea Vaticanului.

Al doilea mariaj                                            
Al doilea sot al Lucretiei Borgia s-a dovedit a fi mai putin „norocos“ decit cel dintii. In mai putin deun an de la nasterea copilului, Lucretia s-a casatorit din nou, la Napoli, cu Alfonso, Print de Aragon. Papa Alexander al VI-lea punea astfel la cale o alta alianta benefica familiei. Insa nici aceasta alianta nu avea sa dureze prea mult: din motive politice. Alfonso si familia sa au pierdut, pe neasteptate, sustinerea militara pe care Papa Alexander le-o promisese pentru Napoli. Papa continua sa sustina ca Napoli are tot sprijinul lui si, pentru a-si intari promisiunea, le-a daruit Lucretiei si lui Alfonso un castel. 
Pe de alta parte, Lucretia primise de la tatal ei postul de guvernatoare a provinciilor Spoleto si Foligno, post rezervat de obicei cardinalilor. Aceasta numire il facea pe Alfonso sa para un simplu consort fara putere, mai ales ca Lucretia nu era o simpla figuranta, chiar se pricepea, la numai 19 ani, sa administreze bine un oras. Dupa citeva luni, Papa a insistat ca fiica sa si sotul ei sa se intoarca la Roma, pentru ca primul copil al lor sa se nasca aici. Lucretia a nascut un baiat pe care l-a numit Rodrigo, ca pe tatal ei. Nu peste mult timp, Alfonso, in timp ce traversa Piata Sf. Petru, a fost atacat de un grup de barbati inarmati. Ranit foarte grav, a fost adus intr-unul dintre apartamentele de la Vatican si lasat in grija sotiei sale. Lucretia banuia ca fratele sau, Cesare, pusese la cale atacul.

Ultimul sot
Un an mai tirziu, Papa Alexander al VI-lea, ocupat cu administrarea noilor provincii cistigate in lupta cu Federigo, Rege de Napoli si tatal lui Alfonso, a lasat toate indatoririle de la Vatican pe miinile fiicei sale. Lucretia Borgia, la numai 21 de ani, a devenit capul Adunarii Crestine, dar numirea sa nu mira pe nimeni, cardinalii erau obisnuiti cu excesele papale ale lui Alexander. Papa isi petrecea tot timpul stringind averi, finantind expeditiile militare ale lui Cesare si pregatind o noua alianta, printr-un nou mariaj al Lucretiei. Spera ca al treilea sot al acesteia sa fie de vita regala. Cesare era cel care facea selectia. Alesul a fost Ducele de Ferrara. Ferrara se invecina cu Romagna, o provincie detinuta de Cesare. Ducele avea 24 de ani, era vaduv, fara copii si era partida perfecta pentru Lucretia. Ducele de Ferrarra a acceptat mariajul in schimbul zestrei imense si a scutirii de la taxele papale.
Alfonso d’Este, Print de Ferrara, un barbat puternic si tacut, pasionat de arme si de muzica, era fascinat de noua sa sotie. Lucretia era, asa cum o descriu cronicile vremii, gratioasa, cu forme pline, fata prelunga, par de aur, ochi cenusii, gura frumoasa cu dinti albi, stralucitori. Intreaga ei faptura emana energie si veselie. La fel de incintata de noul ei sot, Lucretia promitea sa devina o sotie devotata si o mama model. Si a si fost, daca nu tinem cont de citeva exceptii. Dupa ce i-a daruit patru copii printului de Ferrara, a fost suspectata ca traieste o aventura cu un cunoscut poet de curte, Pietro Bembo.
    Desi parea singurul responsabil de esecurile din viata ei, Lucretia era foarte atasata de fratele ei, Cesare, ii tinea partea in aventurile lui militare, iar moartea acestuia, pe cimpul de lupta, a lasat-o devastata. Indurerata, a gasit totusi puterea de a se lupta pentru a oferi protectie lui Rodrigo, fiul ei cu cel de-al doilea sot si lui Giovanni, „infans Romanus“, copilul din flori, pe care acum il numea „fratele ei“. Cei doi au fost adusi in Ferrara si integrati in familie, in ciuda protestelor sotului ei. Rodrigo a murit in 1512, la virsta de 13 ani, iar Lucretia, innebunita de durere, s-a retras la o minastire. Si-a jelit fiul o perioada, apoi s-a intors in familie.
Dupa nasterea celui de-al cincilea copil al Ducelui de Ferrara, copil care a murit la scurt timp dupa nastere, Lucretia Borgia a contractat febra puerperala si a murit si ea, pe 24 iunie 1519. Nu implinise 39 de ani.

                                                                          

Lucretia Borgia - victima sau calau, adevar sau legenda?
Dar care este, totusi, adevarul despre familia Borgia? De unde li se trage aceasta reputatie de asasini nemilosi si de ce Lucretia Borgia a ramas cunoscuta pentru crime infaptuite cu ajutorul otravurilor, ajungind simbolul feminin al cruzimii?
Multe dintre informatiile oferite de istorie, destul de ambigue, au fost preluate si speculate de literatura si arta secolului al XV-lea si apoi de scrierile secolului al XIX-lea.

      In 1833, Victor Hugo a ales-o pe Lucretia Borgia ca eroina pentru o piesa de-a sa. Cum a contribuit Hugo la reputatia ei, se poate vedea din prefata acestei piese: „Dar cine a fost, pana la urma, Lucretia Borgia? Adunati laolalta cele mai hidoase si mai ingrozitoare diformitati morale si asezati-le unde se potrivesc, adica in inima unei femei ale carei frumusete fizica si grandoare regeasca vor face crima sa para si mai inspaimintatoare; apoi adaugati la toate acestea cele mai pure sentimente pe care le poate avea o femeie, cele de mama... Inauntrul monstrului puneti o mama si monstrul ne va face sa plingem. Aceasta creatura ce ne-a umplut sufletele de teama, acum, ne va inspira mila; acest suflet deformat va aparea aproape frumos inaintea ochilor nostri inlacrimati...“     Alexandre Dumas povesteste in cartea sa, „Crime celebre“(1839), cum cei din familia Borgia utilizau frecvent otrava pentru a-si elimina adversarii. Exista putine dubii in privinta crimelor comise de Papa Alexander si de fiul sau, Cesare. La acestea adaugam avaritia, jaful, coruptia, si portretul celor din familia Borgia e departe de a fi ideal, cuprinzind patru generatii de lideri nemilosi. Dar Lucretia? Nu exista dovezi ca ea ar fi participat activ la crimele comise de cei ni. din familia ei, dar, in mod cert, a fost o observatoare pasiva si a fost devotata tatalui si fratelui ei.
     Era cunoscuta pentru aventurile ei sexuale, dar, pentru acuzatiile de incest, n-au existat niciodata dovezi clare. Toate acestea constituie o baza destul de firava pentru portretul pe care istoria si arta i l-au zugravit: arhetipul criminalei cu singe rece, Vaduva Neagra a Renasterii. Putine reprezentari au reusit sa capteze natura ei contradictorie, asa cum a facut-o tabloul lui Titian, expus la Galeria Borghese din Roma: alegoria o arata pe Lucretia Borgia pe marginea unui mic bazin, pe alta margine, Venus, goala, iar intre ele, un mic Cupidon. In mod curios, Lucretia intruchipeaza iubirea sacra, iar Venus, iubirea profana.

SISSI, Imparateasa Austriei

       Mai mult ca sigur ca am auzit cu totii de Sissi, celebra imparateasa a Austriei. Palatul Hofburg in care se afla apartamentele imperiale ale Elisabetei este vizitat anual de mii de turisti bucurosi sa descopere in incaperi elegante si somptuoase franturi din viata si amintirea celei mai cunoscute imparatese a Austriei. Poate ca l-ati vizitat la randul vostru…. Portretele imparatesei si multe dintre obiectele care i-au apartinut atrag ca un magnet, imbiindu-te sa spulberi misterul din spatele lor. Poate ca v-au atras si pe voi...

     Si in palatul Schonbrunn, resedinta de vara a cuplului regal, prezenta frumoasei cu sange albastru te urmareste parca. Peretii i-au auzit gandurile, vantul din gradinile superbe i-a purtat dorul si nostalgiile, privelistile incantatoare i-au bucurat ochiul. Te obliga sa te intorci in timp, sa savorezi portia ta delicioasa de istorie. Privindu-i lucrurile ai impresia ca o vezi cum iti zambeste nemaipomenit de frumos si trist… Aici si in alte locuri din lume care i-au purtat pasii, legenda celei mai frumoase imparatese din lume refuza sa se stinga.

         Elisabeta de Wittelsbach: Povestea unei imparatese nefericite

        Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach s-a nascut in ajunul Craciunuiui 1837 (24 December 1837 – 10 September 1898) ca fiica a lui Maximilian Joseph de Bavaria si Maria Ludovica de Bavaria, fiica regelui Bavariei. Printesa de Bavaria si-a petrecut copilaria lipsita de rigiditatea si restrictiile etichetei de la curtein palatul Possenhofen, descoperind din felul de a trai al familiei propria pasiune pentru echitatie, vanatoare, natura si frumos. Pe cand Elisabeta avea doar 16 ani , printul Franz Joseph, viitorul imparat al Austriei, isi sarbatoreste logodna cu Helena, sora Elisabetei. Intalnind-o insa pe Elisabeta si cucerit de naturaletea si nonconformismului felului sau de fi, Franz Joseph o alege pe aceasta pentru a-i fi sotie. Inca adolescenta si obisnuita sa se bucure din plin de libertatile statutului sau, Elisabeta se trezeste peste noapte imparateasa a Austriei.
         La 24 aprilie 1854, seara la ora 7, s-au casatorit la Viena. Trusoul miresei era insignifiant, neprovenind dintr-o familie cu buget mare, piesele cele mai valoroase fiind daruri de la imparat. Printesa nu avea decat 16 ani. Casatoria ei s-a consumat de-abia in a 3-a noapte. Cu timpul relatiiile ei cu sotul s-au racit, spre sfarsitul vietii cautandu-i o amanta sotului ei.  De cand se mutase la Hofburg,ea se simtea foarte singura, mai ales ca soacra sa profita de orice prilej pentru a o mustra. Dupa cum reiese din jurnalul Sophiei aceasta nu era un mod de razbunare ci de educatie. Deoarece avea o varsta atat de frageda a fost nevoie ca, dupa casatorie, sa studieze si sa invete cu rigurozitate complicatele reguli de la palat. 

   In afara de limba materna, germana, vorbea franceza (invatata cu greu in putinul timp dintre logodna si casatorie, Elisabeth neavand aptitudinile necesare pentru limbi straine), iar dupa un timp a invatat si limba maghiara.

     In 1855, printesa Elisabeta si-a luat un profesor de limba maghiara, iar un an mai tarziu vorbea fluent aceasta limba. Elisabeta a devenit cu timpul o persoana foarte populara in Ungaria, deoarece a luptat pentru libertatea acestei tari.Inclinatiile ei catre aceasta tara proveneau de la profesorul ei de istorie de origine maghiara,care a jucat un rol foarte important in opiniile politice ale imparatesei.      Frumoasa nu s-a adaptat insa niciodata conduitei de la curtea imperiala si restrictiile curtii o faceau sa se simta nefericita si sa se distanteze treptat de sotul sau. Frumusetea, educatia inalta, averea sau puterea nu aduc neaparat si fericirea… De multe ori, refugiul sau din fata unei lumi mult prea constrangatoare pentru un spirit prea liber, a fost adus de calatorii si vizitarea de locuri inedite, de poezii si miscare fizica. Elisabeta a calatorit in multe parti ale lumii, vizitand multe tari din Europa.

  In insula Corfu, satul Gastouri, imparateasa a cerut sa i se construiasca un palat, palatul Achillion, ca loc de relaxare si de alinare sufleteasca. Imparateasa Sissi a vizitat in repetate randuri si tara noastra si a fost fermecata de frumusetea naturii de la Baile Herculane. A urmat aici mai multe tratamente si obisnuia sa vina nu doar insotita, ci si incognito, intr-o trasura pe care adesea o conducea singura, vizitand satele din preajma si interesandu-se despre obiceiurile si vestimentatia femeilor acelor locuri. Exista si un pisc in imprejurimile Bailor Herculane care ii poarta numele “piscul Elisabeta”. Se vorbeste chiar si despre o relatie de prietenie si de confidente intre imparateasa Austriei si Carmen Sylva, sotia lui Carol I, prima regina a Romaniei. Cioran insusi era fascinat de imparateasa si in Scrisori catre Wolfgang Kraus marturiseste ca “imparateasa Elisabeta face parte din biografia mea spirituala” si ca Elisabeta “era mai aproape de moarte decat multi morti”. Imparateasa credea in fatalism si in iminenta sfarsitului sau.

         Elisabeta nu s-a implicat in activitatile politice ale imperiului austro-ungar, insa contributia sa semnificativa la semnarea acordului austro-ungar din 1867 nu poate fi negata. Odata cu intemeierea monarhiei austro-ungare. Elisabeta, deja imparateasa a Austriei, a devenit si regina a Ungariei. Elisabeta a fost foarte indragita de poporul ungur datorita afectiunii ei vizibile pentru acest popor.

       Sissi a nascut primul copil, pe Sofia, la 5 mai 1855, la varsta de doar 17 ani. Toti copiii, au fost crescuti de bunica lor, deoarece aceasta considera ca le poate da o educatie mai buna. La 12 iulie 1856 a nascut-o pe Ghizela. Micuta a fost despartita de mama ei si crescuta de catre bunica (mama lui Francisc Iosif). In urma unei vizite pe care Sissi a facut-o in Ungaria (impotriva vointei Sophiei, la Buda, impreuna cu Sofia, copilul s-a imbolnavit grav si a murit la 29 mai. Atunci Sissi a suferit o depresie grava, renuntand si la lupta pentru copii ei. La 21 august 1858 s-a nascut viitorul mostenitor, Rudolf.

    La Muzeul National din Budapesta si la Biserica Mátyás se gasesc scrisori si documente care dovedesc atasamentul imparatesei fata de Ungaria. In orasul Seghedin (Szeged) are ridicat si un monument.

    La 23 aprilie 1868 s-a nascut al patrulea copil, la Buda (Maria Valeria) (d. in 1924) numit "Copilul Ungur". Acest gest l-a facut pt. unguri ca un fel de cadou pt. viitorul rege al Ungariei.     Chiar daca Elisabeta si Franz Joseph au avut impreuna patru copii si se vorbeste despre o dragoste ca in basme intre cele doua personaje cu sange nobil, nimanui nu-i sunt straine infidelitatile si escapadele amoroase ale lui Franz Joseph si faptul ca ca imparateasa insasi i-a sugerat sotului sa-si gaseasca o amanta. “E atat de frumoasa!”...

    Legenda spune ca sahul Persiei a refuzat sa-si incheie vizita oficiala in Austria din 1873 inainte de o vedea cu proprii ochi pe imparateasa a carei faima atinsese chiar si Orientul. “E atat de frumoasa!...”, exclama uimit, impotriva tuturor etichetelor sociale, atunci cand o vede pentru prima oara. Frumusetea sa fabuloasa, gratia, farmecul si aura misterioasa care plutea in jurul sau ii determina pe cei din jur, atat barbati, cat si femei, sa o priveasca cu admiratie, dar si cu invidie. Elisabeta isi respecta cu sfintenie ritualul zilnic de infrumusetare si este perfect constienta de frumusetea tenului sau alb.

        Parul sau era extraordinar de lung si bine intretinut, stralucitor si de culoare inchis, depasind nivelul genunchilor, iar pieptanarea si coafarea sa tinea chiar si trei ore pe zi. Persoanele care se ocupau de coafarea parului imparatesei erau obligate sa poarte manusi albe si sa evite purtarea de bijuterii pe degete pentru a nu agresa parul. Se spune firele de par cazute erau stranse intr-un bol de argint si numerate, iar daca acestea era prea multe, imparateasa isi dojenea cu asprime coafeza. Coafeza cea mai indragita de imparateasa era Fanny, iar imparateasa isi alegea doamnele de companie in functie de puterea lor si de capacitatea de a-I rezista capriciilor. Mai mult, o data la doua luni, parul era spalat cu un amestec special de galbenus de ou si coniac, procedura ce dura chiar si o zi intreaga. Odata trecuta de tinerete, Elisabeta obisnuia sa-i dea reflexe de culoare parului apeland la o infuzie obtinuta din coji de nuci.

     Se spunea despre ea ca era trista si ca obisnuia sa se plimbe singuratica pe colidoarele palatului si pe aleile gradinilor afisand o privire nostalgica si ganditoare. “E trista”, se spunea despre ei. Tristetea ei ar fi astazi echivalentul unei depresii…. Poate ca de aceea aceasta iubire, poate exagerata, fata de propriul trup, a fost o modalitate de a scapa de nefericirea destinului sau.

   Punand pret pe naturaletea sa, Elisabeta folosea parfumul cu discretie si nu apela la machiaj, parul fiind singurul care beneficia de cateva picaturi discrete de parfum. In lungile ore pe care le dedica infrumusetarii, Elisabeta obisnuia sa invete limba maghiara, dar si greaca veche si moderna. Elisabeta era in permanenta preocupata de mentinerea frumusetii sale si experimenta diverse licori si retete obtinute la drogheria curtii imperiale. Tenul, la fel de mult ca si silueta, erau extrem de importante pentru Elisabeta. Pielea chipului era intretinuta cu o crema preparata din parafina, o ceara speciala obtinuta din craniul de balena, ulei de migdale si apa de trandafiri sau cu un preparat racoritor foarte indragit si de doamnele de la curte. Printre ingredientele caruia se numarau uleiul de migdale, untul de cacao, ceara de albine si apa de trandafiri. Lotiunile de fata obtinute din florile de violete, lavanda si cele de trandafir se numarau printre preferatele imparatesei atunci venea vorba de catifelarea si tonifierea pielii. Igiena corporala, ingrijirea trupului si mentinerea unei siluete gratioase se numarau de altfel printre obsesiile zilnice ale frumoasei imparatese. Gratioasa doamna alterneaza baile reci cu cele calde, adora sa-si rasfete pielea cu bai calde cu ulei de masline, in anumite nopti isi infasoara soldurile in panze inmuiate in otet de violete pentru subtierea taliei, doarme fara perna pentru a-si mentine o pozitie corecta a trupului, iar gatul si-l infasura in panze imbibate in apa tonica. Chiar daca era mama si a trecut prin mai multe nasteri, in ciuda siluetei sale inalte, greutatea Elisabetei nu a depasit niciodata 50 de kilograme.

      Dieta riguroasa si autoimpusa care se reduce uneori la lapte acru, o varietate de fructe sau sange de bou conform spuselor din popor, evitarea mesei de seara, micul dejun sanatos, echitatia pe care o adora si o practica inca din copilarie, diversele sporturi practicate in apartamentele sale, toate acestea dovedesc eforturile pe care imparateasa le depunea pentru a si mentine supletea trupului. Obsedata de propriul trup pe care si-l strangea in corsete dupa moda vremii, talia imparatesei masura nici mai mult nici mai putin de 40 de centimetri. Astazi am numi-o anorexica… Imparateasa Elisabeta a Austriei era considerata un fashion –icon al vremurilor in care a trait, rochiile sale, impozante si de un gust desavarsit, taindu-ti respiratia. Faimoasele si fabuloasele rochii pe care le-a purtat in ziua nuntii se afla expuse la muzeul aflat in palatul Hofburg din Viena.

        Elisabeta ca om politic a luptat pentru Ungaria. In activitatea diplomatica era excelenta, Ungaria era prioritatea ei si avea o mana de fier. In mod surprinzator pentru o imparateasa, Elisabeta credea in republica, considerand-o mai buna decat imperiul. La semnarea acordului Austro-Ungar din 1867 Elisabeta a avut un rol important in realizarea sa. In 8 iunie 1867 Elisabeta cu Francisc Iosif au plecat la Buda Biserica Mátyás, acolo au fost incoronati, 10 luni dupa acordul Austro-ungar. Iubirea ungurilor fata de Sissi s-a datorat si faptului ca au fost gasite coroana, sceptrul si mantia regilor Ungariei (ascunse in timpul revoltei) chiar inainte de incoronarea lor ca regi ai Ungariei, fapt considerat un semn bun pentru viitor. 

   Dupa moartea fiului sau in 1889 care a reprezentat un adevarat scandal al acelor vremuri (Rudolf isi ucide amanta la Mayerling, dupa care isi ia viata) cea mai buna prietena a Elisabetei devine tristetea, iar doliul -singura sa alinare. Declinul sau emotional se accentueaza, iar prabusirea devine inevitabila. Imparateasa se retrage in lumea ei si evita pe cat posibil contactele sociale. De acum inainte, tinutele sale vor fi confectionate exclusiv din materiale de culoare neagra. Ultima sa aparitie oficiala a fost consemnata in anul 1896 la Budapesta, Kalman Miksz povestind ca avea inca un chip frumos, dar pe care durerea si suferinta isi pusesera amprenta. Atitudinea ei era in permanenta sobra, serioasa. Nu mai putea sa rada…

      Pe 10 septembrie 1898 in timp ce Elisabeta era in trecere prin Geneva a fost injunghiata cu o pila triunghiulara de anarhistul italian Luigi Lucheni. Acesta il avea ca tinta initiala pe printul de Orleans,care nu a mai sosit la Geneva. Cu toate ca era inregistrata la hotel sub o alta identitate, in dimineata zilei de 10 septembrie, intr-un ziar local a aparut un articol despre prezenta imparatesei la Geneva. Luigi Lucheni a urmarit-o si a injunghiat-o tocmai cand se pregatea sa urce impreuna cu doamna sa de onoare, contesa unguroaica Irma Sztaray, pe vaporul spre Montreux. Caderea i-a fost usurata de parul sau bogat. Nimeni nu a realizat faptul ca a fost injunghiata. Dupa ce s-a ridicat si a urcat pe vapor, a lesinat.

Vaporul s-a intors imediat, pilotul afland ca era imparateasa Austriei. A fost transportata la hotelul la care a fost cazata unde a murit dupa circa o ora. Ultimele ei cuvinte au fost:"Ce mi s-a intamplat?" 

   A fost inmormantata cu mari onoruri, la 17 septembrie 1898, la Viena, in Cripta Imperiala.
      Elisabeta, "imparateasa fara voie" a fost o femeie depresiva si nefericita. Se simtea sufocata in anturajul de la Viena, de unde incerca sa scape, prin calarit, poezii, calatorit.  Opera ei literaraa preferata a fost "Visul unei nopti de vara" de Shakespeare, ea imaginandu-se ca fiind Titania, regina zanelor, nesuportand numele de Sissi.

Elizabeth Báthory, contesa-monstru

       Adevarul despre Elizabeth Bathory este poate chiar mai ciudat si intrigant decat toate legendele, speculatiile si miturile populare infioratoare care s-au nascut in jurul ei. Contesa a fost una dintre cele mai crude, de temut si sangeroase personalitati ale tuturor timpurilor si un criminal in serie atat de feroce cum rar se consemneaza in istorie.

    Realitatea nu este intotdeauna numai lapte si miere asa cum ne-am dori. Istoria are si pagini mai putin curate. Istoria are si modelele ei negative, antieroii a caror viata ne fac sa ne apreciem si mai mult eroii si ne inspira in crearea povestilor de groaza. Oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par. Dincolo de un chip frumos si de o educatie aleasa, dincolo de aura de delicatete si fragilitate degajata de statutul de femeie, sub aparenta mastilor si a intrigilor politice, a pozitiei sociale sau a dorintei de a da uitarii faptele, exista fapte care cutremura prin malitiozitatea si cruzimea lor, exista comportamente care nu pot decat sa iti provoaca fiori pe sira spinarii. Se spune despre fascinanta si temuta contesa Elizabeth Bathory ca a fost una dintre cele mai crude si sangeroase personalitati ale tuturor timpurilor si un criminal in serie atat de feroce cum rar se consemneaza. Si s-ar putea ca totul sa fie adevarat...

      Istoria nu se bazeaza insa pe legende cusute cu fir de minciuna si povesti de adormit copiii, are nevoie de fapte, dovezi, de realitate, de evenimente care au avut loc in timp si fapt. Adevarul despre Elizabeth Bathory este poate chiar mai ciudat si intrigant decat toate legendele, speculatiile si miturile populare infioratoare care s-au nascut in jurul ei. Cu siguranta ca Elizabeth Bathory nu a fost femeia vampir ce sugea sangele oamenilor si nici femeia canibal ce isi potolea foame cu carne proaspata de om, poate ca inclinatiile sale sexuale sunt incerte, poate ca practicile sale de magie si tehnicile cu care isi tortura victimele sunt doar un mit, insa mai mult ca sigura ca in numele dorintelor sale a curs mai mult sange decat i-a fost dat vreunei fiinte umane sa verse. Marturiile victimelor care i-au supravietuit dovedesc acest lucru, cadavrele si ramasitele umane mutilate gasite pe proprietatile din jurul castelului in care locuia contesa reprezinta fara doar si poate o dovada imposibil de contestat.

       Ar fi putut avea totul…

    Ce cuvinte neexagerate, “la limita normalitatii” ar putea fi spuse despre Elizabeth Bathory pentru a o pune si intr-o lumina favorabila inainte de a arunca asupra ei stigmatul de “femeie monstru”? Elizabeth Bathory a fost si mama, avand un baiat si 3 fete (alti 2 copii ai sai au murit la varsta infantila). Din scrisorile cu valoare documentara datand din acea perioada reiese ca Elizabeth se folosea frecvent de puterea sa pentru a interveni in favoarea vaduvelor de razboi din Ungaria aflate in pragul unei saracii cumplite. Ceea ce o face cu adevarat cea mai interesanta si “de neinteles” femeie din istorie este faptul ca era o femeie frumoasa, talentata, extrem de inteligenta, instruita si culta, o persoana care avea totul si… societatea acelei vremi la picioare pentru a fi daca nu fericita, atunci cel putin multumita. Intr-un timp in care multi dintre nobili erau iliterati (chiar si barbatii despre care se presupunea ca sunt mai scoliti decat femeile), tanara contesa era capabila sa converseze ireprosabil in 3 limbi; limba maghiara, latina si greaca, beneficiind totodata de o educatie aleasa. Mai mult, Elizabeth Báthory (Erzsébet Báthory) s-a nascut in august 1560 in sanul uneia dintre cele mai nobile, vechi, influente si bogate familii din Ungaria. Rudele sale beneficiau de putere sociala si politica – in familie existau mai multi printi, un cardinal, un var care prim-ministru al Ungariei. O alta ruda faimoasa era Istvan (Stefan Bathory), print al Transilvaniei, duce de Lituania si ulterior rege al Poloniei.

     Omeneste vorbind, avea totul: tinerete, frumusete, avere. Insa pronia cereasca a uitat sa adauge si alte ingrediente vitale pentru a putea fi fericit: iubire, armonie, bunatate. Elizabeth a fost crescuta astfel incat temperamentul sau rece, impulsiv si crud sa avanseze treptat spre stadiile supreme ale rautatii. Personalitatea sa s-a dezvoltat intr-un mediu din care nu erau excluse comportamentele sexuale deviante, lesbianismul, libertinismul sexual si nici practicile de magie neagra si satanism. Inclinatiile sale spre promiscuitate manifestate de la o varsta destul de frageda au fost incurajate de personajele din jurul sau. La numai 14 ani, jucandu-se de-a dragostea cu baiatul unor tarani ramane insarcinata, insa copilul nascut ii este luat si dat spre crestere parintilor baiatului.

        Fetita fiind, era egoista si de o insensibilitate iesita din comun, asistand cu mult sange rece la scenele brutale de justitie pe care cei din familia sa le aplicau servitorilor care comiteau greseli. O anecdota populara descrie un incident in care un sarac acuzat de furt a fost cusut in pantecul unui cal pe moarte si lasat sa moara, fiindu-i lasat doar capul afara. Se spune ca la varsta de 4-5 ani suferea de convulsii insotite de scurte accese de furie si de pierderi are control, ceea ce ar fi putut trada fie epilepsie, fie afectiuni neurologice, fie alta boala ce ar putea justifica comportamentul psihotic si deviant de mai tarziu. La varsta de 11 ani, Elizabeth este promisa lui Ferenc Nasdy, razboinic renumit caruia i se prezicea o glorioasa cariera militara, chiar daca nu era tocmai un om erudit. La 15 ani se marita cu Ferenc Nasdy, de acum inainte contele urmand sa-i poarte numele. Casatoria celor doi s-a dovedit a fi, asa cum se presupunea, o afacere profitabila. Cu timpul, bogatia lor atinge un nivel atat de mare incat pana si regele Ungariei, Mathias al II-lea, din cauza costurilor ridicate ale razboiului, a imprumutat sume imense de bani de la cei doi soti. Contele si-a dorit razboiul, preferand campul de batalie unei vieti domestice. “Eroul negru al Ungariei” a facut sa curga mult sange pe campul de lupta. La fel insa si sotia sa. Ramasa singura la castelul Csejthe (Cachtice), aflat in vechiul regat al Ungariei (astazi teritoriu al Slovaciei) unde locuia, contesa a inceput sa-si viziteze matusa, contesa Karla Bathory. Despre matusa se spune era lesbiana si ca, impreuna, au luat parte la mai multe orgii cu femei…

       Oglinzi, sange de om si… obsesia mortala a unei frumuseti eterne

      Ce anume ai face pentru frumusetea ta? Pana unde ai fi dispusa sa mergi? Ti-ai plati propria frumusete cu un pret atat de mare… pretul vietii altora? Pana unde poate ajunge obsesia frumusetii eterne? Pana la varsarea de sange… Pana aici. Elizabeth Bathory a mers insa mai departe. Prea departe. Fara limite. Pana la nebunie si dementa. Pana la crima… Crime odioase comise in numele unei tinereti imposibile…

       Se spune depre contesa Bathory ca era o femeie extrem de vanitoasa si de o frumusete deosebita (desi nicio persoana traind in acea perioada nu ar fi indraznit sa afirme contrariul despre o persoana de origine atat de inalta). In unele documente istorice este descrisa drept o persoana cu cosite lungi, de un negru abanos si o piele alba ca lapte, cu un trup voluptos, cu ochi de culoarea chihlimbarului ce straluceau noaptea precum ochii de pisica. Obisnuia sa se imbrace cu gust, fastuos, dupa moda si eticheta vremii, pe masura numelui sau sonor, scotand in evidenta ceea ce avea mai frumos. Intreaga existenta a lui Elisabeth a stat insa sub semnul narcisismului. Obisnuia sa se priveasca vreme indelungata in oglinda si era obsedata de propria imagine. Imbatranirea este insa inevitabila, iar cosmeticele vremii nu au putut stopa aparitia ridurilor. Pe masura ce imbatranea si zi dupa zi frumusetea si prospetimea sa incepea sa se vestejeasca, atingand varsta de 40 de ani, Elizabeth devenea din ce in ce mai geloasa si invidioasa pe frumusetea si fragezimea pielii fetelor tinere care serveau la curtea sa. Si cu cat se inconjura mai mult de femei tinere, cu atat mai rea, mai cruda, mai sadica devenea. Era capricioasa, superficiala si niciodata nu puteai sa ii intuiesti starile de spirit. Orice greseala din partea servitorilor, cat de mica, era pedepsita fara mila, prin torturi bizarre, printr-o ingeniozitate si un machiavelism care nu puteau fi descrise in cuvinte. Oamenii sopteau in colturi ca prin vene nu ii curgea sange, ci rautatea, obsesia pentru frumusete fara de moarte si ca prin gesturile ei vorbeste diavolul…

         Nu stim cand s-a privit prima oara Elizabeth in oglinda si a realizat ca frumusetea ei se vestejeste. Nu stim cum a ajuns la concluzia ca sangele pur de fata neprihanita ii poate sterge anii, cruzimea si ridurile inscrise pe fata... desi se spune ca irationalitatea a fost declansata in momentul in care i-a adresat o palma uneia dintre slujnicele care o pieptana si sangele a indraznit sa tasneasca pe nas... Poate a fost de vina lumina inselatoare caci privindu-se in oglinda a observat ca sangele are un efect miraculos si ca acolo unde i-a atins pielea ridurile au disparut. Nu se stie daca l-a vazut ca pe un miracol, revelatie sau o promisiune de vesnica tinerete si frumusete. Nu se stie cat adevar exista in speculatiile conform carora contesa se folosea de un mecanism bizar numit “iron maiden” (fecioara de metal) pentru a stoarce sangele din trupul fetelor virgine, daca torturile sale erau insotite si de ritualuri de magie neagra, daca obisnuita intr-adevar sa se scalde in sangele acestora sau chiar sa-l bea, daca credea cu adevarat in nemurirea promisa de sange. Anumite fapte, chiar si cele prezentate in istorie drept reale, nu pot fi verificate. Se pare insa ca de aici a inceput totul si ca de acum incolo de sub chipul de femeie-inger a iesit la iveala monstrul…

     “Doamna sangeroasă din Čachtice” si torturile sale infioratoare

    Contesa Bathory isi batea slujnicele, le musca de obraji, fata si gat sau de diferite parti ale corpului pana la sangerare, le mutila si le amputa membrele, le taia degetele cu foarfeca, le ungea trupurile cu miere si le expunea afara insectelor, le infometa pana mureau, le batea, le tortura cu metale incinse, ceara topita, cutite, cuie, ace, le punea sa se dezbrace si sa-si continue activititatile domestice obisnuite sub privirile barbatilor, etc. O slujitoare de la castelul sau a initiat-o in tainele si ritualurile magice. Se spune ca Dorottya Szentes, Darvulia si majordomul pitic Johannes Ujvary ii inlesneau comiterea crimelor, ajutand-o sa gaseasca fecioarele si participand la atrocitati.

       Nimic din toate acestea nu i-au adus inapoi tineretea fizica, insa atrocitatile sale au continuat si dupa 1604, dupa moartea sotului sau, atragand atentia autoritatilor vremii (crimele au avut loc pe o perioada de peste 20 de ani). Cu toate incercarile si stradaniile de a apara renumele unei aristocratii iubite, faptele contesei au fost prea izbitoare si evidente ca sa poata fi tinute sub tacere. Au existat in jur de 600 de victime, servitoare, fete umile, fete de taran, dar si fete nobile (610 conform jurnalului contesei, 650 conform altor surse). In ciuda acuzatiilor de vrajitorie, crime si alte atrocitati, gratie pozitiei sale inalte din societate si pentru evitarea unui scandal de proportii, contesa nu a fost nici decapitata, nici spanzurata, nici arsa pe rug. De fapt, Elizabeth nici nu a participat la propriul proces. Nu putini sunt cei care sustin ca multe dintre atrocitatile comise de contesa sunt de fapt un produs al intrigilor politice si al conflictelor pentru putere, rivalitatea dintre familia Bathory si dinastia Habsburgica fiind considerata un potential motiv pentru conspiratiile impotriva-i.

      Contesa a fost intemnitata pe viata in propriul castel si izolata in propria camera printr-un zid, nepermitandu-i-se contactul cu nimeni. Moarta vie a fost ingropata in castelul in care planuia cum sa fure tineretile si vietile altora. In august 1614, Elizabeth Bathory a fost gasita moarta in camera sa. Avea 54 de ani. In ciuda tuturor jertfelor de sange, nu mai era nici tanara, nici frumoasa.