Cele 13 cranii misterioase ale umanitatii

                                                           

      In ultimele doua secole, in diferite locuri ale lumii au fost descoperite 12 cranii realizate din cristal, ametist, topaz, cuart si alte materiale dure. O veche legenda indiana spune ca ar trebui sa fie 13 pentru a se schimba complet lumea. Unii cercetatori spun ca cel de-al 13-lea si cel mai mare craniu a fost deja descoperit, altii afirma ca nu se stie inca nimic despre el. De fapt, arheologii si cercetatorii incearca in zadar de multi ani sa afle motivul realizarii ciudatelor obiecte. Vechimea lor a fost estimata la aproximativ 1.000 de ani si nu ar putea fi realizate nici macar cu tehnologia prezentului. Cristalele si craniile constituie o alaturare ce a iscat numeroase presupuneri legate de existenta extraterestrilor.De-a lungul timpului, omenirea a utilizat puterea cristalelor si a pietrelor in scopuri diferite.

          Cele mai vechi legende despre cristalele magice ne duc la Atlantida. Se presupune ca oamenii acestei rase avansate foloseau cristalele pentru a canaliza si utiliza energia macrocosmica.In practica medicala a multor culturi stravechi, se regaseste portul la git al amuletelor si talismanelor. Se foloseau diferite pietre, in functie de boala, pentru a obtine efectul tamaduitor dorit. Indienii americani si mayasii foloseau si ei cristalele pentru diagnosticarea si tratamentul diferitelor boli.Astazi, datorita dezvoltarii rapide a tehnologiei, cristalele sint folosite pentru a transmite si amplifica energiile in multe feluri.

                         

      Cristalele au fost considerate talismane magice inca din Evul Mediu si in prezent, pentru multi, puterea lor supranaturala este de necontestat.In acelasi timp, craniile simbolizeaza moartea si nenorocirea si sint folosite numai in practicile magiei negre. Imbinarea dintre cele doua simboluri a iscat numeroase presupuneri legate de existenta extraterestrilor sau a unei civilizatii pamintene superioara fiintei umane.O legenda indiana a incitat numerosi cercetatori In India circula singura legenda referitoare la craniile misterioase: Un cerc realizat din 12 pietre sau cranii, in mijlocul caruia se afla un al 13-lea craniu, cel mai mare dintre toate. Acestea sint pietrele cunoasterii, iar cind vor fi reunite toate in forma amintita, vor schimba complet lumea. Obiectele au fost aduse din spatiu de 13 civilizatii diferite, care le-au dat spre pastrare diverselor popoare. Cind va sosi timpul, craniile vor fi redescoperite, prevesteste vechea legenda indiana.Intr-adevar, incepind din anul 1840, in diferite regiuni ale lumii au fost descoperite 12 cranii ciudate. La ora actuala, ele se afla in unele colectii particulare sau sint expuse in muzee din SUA, Franta sau Marea Britanie. Desi la inceput au fost privite ca niste opere de arta create de stramosii nostri, dupa ce s-a aflat legenda indiana, numerosi cercetatori au inceput sa se intereseze mai indeaproape de aceste cranii.Cert este ca specialistii in prelucrarea cristalelor afirma cu tarie ca felul in care au fost taiate aceste obiecte este atipic.
              Un cristal, indiferent de materialul din care se compune, creste pe trei planuri diferite, de-a lungul unor axe cristalografice. In functie de unghiul in care se afla aceste planuri, se formeaza fatetele pietrei. Atunci cind un cristal e prelucrat in sens invers axelor sale, se observa acest lucru foarte repede pentru ca materialul se sparge pur si simplu in bucati foarte mici. Afirm cu tarie ca acest lucru este imposibil, avind in vedere mijloacele tehnice de care dispunem astazi, a afirmat John Rowen, seful catedrei de cristalografie si mineralogie de la Universitatea din Pasadena.Modul de faurire a craniilor releva o tehnica nemaiintilnita pe Pamint.O alta constatare de senzatie este ca nici unul dintre craniile descoperite nu prezinta urme de slefuire: Dupa ce ca sint facute dintr-un singur bloc de cristal, nici nu se vede vreo urma pe care ar fi lasat-o, cu certitudine, orice obiect care ar fi fost folosit pentru modelarea craniilor. Singura explicatie logica e ca aceste obiecte au fost realizate doar prin frecarea cu miinile, lucru posibil. Insa am calculat ca pentru modelarea unui singur craniu ar fi fost nevoie de cel putin 600 de ani, avind in vedere duritatea materialului si complexitatea obiectelor, a mai spus doctorul Rowen.Specialistii au incercat sa determine cu exactitate vechimea acestor obiecte misterioase. Insa fiecare metoda folosita a indicat o cu totul alta datare: de la 1.400 de ani, pina la 36.000 de ani.

                

          Tot ce pot face cercetatorii este sa astepte si descoperirea celui de-al 13-lea craniu, care ar putea face lumina in acest mister. Unii spun ca el deja a fost descoperit, dar nu i s-a dat atentie, altii ca nu se stie inca nimic despre el. In opinia specialistilor, din punct de vedere tehnic, craniile de cristal sint obiecte care nu pot fi reproduse sau realizate in zilele noastre nici de cei mai priceputi sculptori sau ingineri. Aceste teorii au dus la numeroase discutii contradictorii in privinta unui craniu de cristal studiat de exploratorul britanic Mitchell-Hedges. Acesta a prezentat craniul ca o descoperire a fiicei sale Anna, in 1924.Mitchell-Hedges a condus o expeditie la ruinele unei localitati mayase, Lubaantun, in Belize, cautind probe in ceea ce priveste existenta Atlantidei. El a povestit ca fiica sa a gasit craniul de cristal, intre vechi ruine unde a presupus ca odinioara a existat un templu mayas. Craniului ii lipsea mandibula, care a fost insa descoperita trei luni mai tirziu, la citiva metri distanta. Mitchell-Hedges a relatat ca, initial, a refuzat sa ia craniul si l-a oferit preotilor de acolo, dar ca ei i l-au dat in dar, in semn de bun ramas. Craniul a uimit prin faptul ca se asemana foarte tare cu un craniu uman, mai ales in ceea ce priveste structura maxilarului, mai precis mobilitatea mandibulei.Cercetarile de mai tirziu si studiile minutioase asupra craniului efectuate de catre specialistii de la British Museum i-au dus pe acestia din urma la concluzia ca povestea lui Mitchell-Hedges era fictiune si ca exploratorul a intrat in posesia craniului - fara a se sti prin ce metode - abia in 1943. Unii sceptici afirma ca toata povestea descoperirii craniului este doar o inscenare facuta de cercetatorul Mitchell-Hedges, deoarece a vrut sa-i faca o bucurie fiicei sale adoptive, care, de fapt, in ziua descoperirii implinea 17 ani. La lumina, acest craniu pare sa-si schimbe culoarea, citeodata se abureste usor, existind chiar momente cind in interiorul sau pot fi vazute imagini stilizate de munti si temple. Craniul a ramas mostenire fiicei lui Mitchell-Hedges, Anna, care a sustinut in continuare versiunea tatalui sau si, dupa ce s-a stabilit in Canada, a efectuat mai multe turnee in care incerca sa-i convinga atit pe oamenii de stiinta, cit si pe cei de rind ca intr-adevar acesta a fost descoperit in 1924, in vechiul templu mayas, si ca detine puteri miraculoase.Realizarea de catre oameni a craniului descoperit de Mitchell-Hedges este imposibilaCraniul Mitchell-Hedges - cum a fost botezat - cintareste aproximativ 6 kilograme. Exceptind unele anomalii de la oasele pometilor, acest craniu este structurat din punct de vedere anatomic la fel ca un craniu uman. Din cauza dimensiunilor sale s-a ajuns la concluzia ca modeleaza, mai degraba, craniul unei femei .

              Craniul Mitchell-Hedges a fost indelung studiat, una dintre cele mai amanuntite analize efectuindu-se in 1970, la laboratoarele Hewlett-Packard. Cercetatorilor li s-a parut cu atit mai misterioasa originea si modalitatea in care ar fi putut fi realizat acesta, cu cit toate indiciile le intareau convingerea ca acesta fusese sculptat impotriva axei cristalului. Cercetatorii au concluzionat ca singurele unelte utilizate pentru cioplirea craniului au fost diamantele, iar finisarea s-a facut cu ajutorul unei solutii obtinute dintr-un amestec de nisip de siliciu si apa.Aceasta presupunere nu a devenit totusi certitudine, pentru simplul fapt ca ar fi fost nevoie de vreo 300 de ani pentru a finaliza lucrarea cu asemenea ustensile.Concluzia expertilor a fost ca realizarea de catre fiinta umana a unei forme atit de complexe si intr-o maniera desavirsita precum Craniul Mitchell-Hedges era practic imposibila. Ei au afirmat ca, in timp ce craniul era luminat, acesta parea ca a luat foc, isi schimba culoarea si emana imagini si sunete stranii.Desi Craniul Mitchell-Hedges a fost considerat esenta acestui gen de creatii, au mai fost descoperite si alte cranii similare, care au ridicat mari semne de intrebare. Intre ele exista o inrudire stranie, nu doar din cauza similaritatilor structurale si compozitionale, ci prin faptul ca ele par sa ascunda un fel de energie care le face sa comunice intre ele atunci cind sint adunate la un loc.
           Acest lucru a dus la ipoteza ca misterioasele cranii ar fi facut parte din aceeasi familie, ca ar fi avut creatori comuni si ar fi servit unor scopuri comune.Pe linga Craniul Mitchell-Hedges, printre cele mai celebre se numara Craniul de Cristal Britanic si Craniul de Cristal Parizian, istoricii sustinind ca ambele au fost aduse in Europa, in 1890, de catre mercenarii mexicani.Cele doua cranii se aseamana ca dimensiuni si forma si s-a presupus ca, de fapt, unul dintre ele reprezinta o copie a celuilalt. Spre deosebire de Craniul Mitchell-Hedges, acestea doua nu sint sculptate cu o finete la fel de mare, unele trasaturi fiind superficiale si incomplete.Craniul botezat ET poate vindeca orice boalaAlte exemplare cunoscute sint reprezentate de Craniul de Cristal Mayas si Craniul Ametist, descoperite in 1900 in Guatemala, respectiv, Mexic si aduse in Statele Unite de catre un calugar. Cele doua sint foarte asemanatoare, singura deosebire constind in faptul ca Craniul Ametist este realizat din cuart purpuriu.ET este un alt craniu de cristal ce a trezit interesul cercetatorilor, el fiind descoperit la inceputul secolului XX in America Centrala.Realizat dintr-un cuart cenusiu, ET face parte dintr-o colectia particulara a unei femei care crede ca acesta are puteri miraculoase, putind vindeca orice boala. Ea a afirmat ca acest craniu a ajutat-o sa se vindece de o tumoare pe creier.Craniul care este cel mai aproape ca structura si realizare de Craniul Mitchell-Hedges este cel cunoscut sub numele de Craniul de Cristal din Cuart Roz, descoperit in apropiere de Honduras. Craniul este mai mare decit cel Mitchell-Hedges, insa tradeaza aceeasi finete a lucraturii si are, de asemenea, mandibula mobila.
            Au existat si exista inca numeroase convingeri, conform carora cristalul este o materie extrem de puternica, ce poate transmite si absorbi vibratii, emanind totodata un fel de energie psihica. Exista persoane care au afirmat ca, dupa ce au vizitat de mai multe ori Craniul Mitchell-Hedges si au petrecut mai mult timp in preajma sa, s-au vindecat, chiar si de boli cronice.Cea mai interesanta ipoteza privind craniile a fost aceea ca, craniile reprezinta un fel de banci de date despre o rasa superioara, care este posibil sa fi existat pe Pamint. S-a presupus ca aceste cranii au fost codificate si ca in ele s-au inmagazinat numeroase date valoroase cu privire la misterioasa rasa, precum si profetii ale evenimentelor din urmatoarele milenii si o istorie completa a vietii pe Pamint.Au existat numeroase incercari de a afla aceste presupuse informatii detinute de cranii, inventindu-se diverse metode. S-a considerat ca persoanele cu capacitati paranormale puteau obtine date despre informatiile din interiorul craniilor doar meditind in preajma acestora, insa aceste incercari nu au adus rezultate concrete.Au existat si ipoteze conform carora craniile ar detine imagini despre fiinte extraterestre si istoriile altor civilizatii din univers, insa toate aceste teorii au ramas la stadiul de simple supozitii.In ciuda numeroaselor ipoteze, modul in care au aparut si au fost create craniile de cristal a ramas un mister. Nu a fost exclusa presupunerea ca aceste cranii ar reprezenta dovezile existentei Atlantidei.

A existat, de asemenea, si ideea ca cele 13 cranii contin date istorice despre o civilizatie inteligenta care ar trai undeva in adincul pamintului, ascunsa de privirile oamenilor.O alta explicatie a fost ca artizanii din America Latina ar fi sculptat chiar ei aceste cranii prin metode numai de ei stiute si care nu au fost niciodata divulgate.Cei mai sceptici oameni de stiinta cred ca aceste cranii sint realizate intr-o perioada mult mai recenta decit s-a pretins si nu constituie decit incercarea de a-i pacali pe creduli ca ele reprezinta dovada unor puteri paranormale sau a existentei extraterestrilor.In ziua de Craciun a anului 1994, o femeie se plimba prin ferma sa din apropiere de Crestone, Colorado, in San Louis Valley. In aceasta zona au fost adesea vazute lumini ciudate, OZN-uri si animale mutilate.
           O scinteiere de lumina produsa la nivelul solului i-a atras femeii atentia. Uitindu-se in jur, a vazut ceva ce stralucea in praf. A descalecat, a ridicat obiectul si l-a curatat. Parea sa fie un craniu facut din cristal sau sticla, dar deformat total, ca si cind cineva il topise si incercase sa-l refaca.Suprafata craniului era lucioasa si neteda. Pe de o parte avea ceva asemanator dintilor umani, iar de cealalta parte semana foarte bine cu profilul unui extraterestru. La baza, unde ar fi trebuit sa se afle gitul, era retezat.Femeia, care a dorit sa i se pastreze anonimatul, nu mai vazuse niciodata ceva asemanator. Cind l-a aratat unor specialisti, ea avea sa afle ca nu era prima descoperire de acest gen.Vestea despre craniul de cristal din San Louis Valley s-a raspindit cu repeziciune, iar cea care l-a gasit le-a permis sotilor Al si Donna Koon, precum si fiicei lor, Alta Jamison, sa-l expuna in magazinul lor de roci din Moffat, Colorado. Obiectul a devenit o adevarata atractie populara, aducind vizitatori din toate colturile Americii.Alta Jamison spune ca oamenii inzestrati cu capacitati paranormale pot comunica cu craniul. Unii chiar au simtit ca exista o legatura intre ei si craniu, despre care cred ca are constiinta si ca realizeaza conexiuni intre oamenii cu care vine in contact si o lume interioara a Pamintului. Altii afirma ca acest craniu culege informatii de la celelalte cranii descoperite pina in prezent si ca el ar putea fi cel de-al 13-lea si ultimul. Dar, conform legendei indiene, ar trebui sa fie mai mare si nu este foarte mare fata de celelalte. Misterul persista, iar Al Koon spune ca energia craniului este pozitiva. De asemenea, el marturiseste ca nimeni nu a descoperit din ce mineral anume a fost confectionat craniul, insa banuieste ca ar fi din cristal.Altii sint de parere ca un OZN l-a pierdut sau l-a trimis intentionat in zona. Multi dintre cei care au meditat asupra craniului par sa simta ca obiectul este parte integranta din energia umana si extraterestra.
                  Nick Nocerino, un cercetator care a studiat craniul, a meditat asupra lui doua zile la rind si a simtit ceva nou, cu toate ca energiile emise de el se aseamana cu cele emise de celelalte cranii. Craniul aflat in custodia sotilor Koon poate fi imprumutat pentru meditatie intr-o camera separata.Chiar si cele mai neincrezatoare persoane care au stat in preajma craniului au pretins ca au simtit o forma ciudata de energie, ce provenea din el, fiind relatate in acest sens si unele incidente bizare. De pilda, un sceptic a scos craniul din magazin si s-a apropiat cu el de masina. Una din roti a explodat fara vreun motiv. Un alt caz este cel al unui cercetator care a intrat in magazin pentru a filma craniul, dar cind a ajuns linga el a constatat ca aparatul de filmat nu mai functiona.Ca si celelalte cranii descoperite in America Centrala, nici acesta nu pare sa prezinte vreo urma de cioplire sau topire. El constituie o importanta descoperire in afara Americii Centrale, fiind inzestrat cu doua fete: una umana si cealalta extraterestra.

           Probabil aţi auzit, mai puţin sau poate mai multe, despre diferite organizaţii secrete, ca Masoneria, Illuminaţii, Rosacruce, Ordinul Templierilo, Thule... Ma vad nevoit sa mentionez, iarasi, numele lor aici. Nazistii si membrii Thule, credeau ca Terra are gauri la polul nord si ca in interior ar exista o alta civilizatie. Cum am mai mentionat in documentarul "Hitler si Atlantida", exista ipoteze si calcule corecte din punct de vedere fizic si matematic in privinta existentei unui portal la polurile Terrei. Atunci, poate cei care au existat candva si au locuit Atlantida, oriunde ar fi fost aceasta, fie ea sub Antarctida, in Marea Mediterana sau undeva intre Spania si Groenlanda au gasit acest portal si au reusit sa evadeze spre alta lume. Marele matematician Euclid avea formulata o teorie conform careia, nu doar Terra ar fi "gaurita" ci si alte obiecte din Sistemul nostru Solar, iar Hubble confirma perfect aceste calcule prin poze uimitoare... Exploratorii care au atins polurile notau in jurnale ca au intilnit raulete cu apa calda, seminte de fructe exotice, poenite cu flori...Insa aceste lucruri nu prea au fost relatate intr-un mod deschis publicului. Si chiar de s-a spus ceva... Secretele mari sunt protejate de incredulitatea publica. Se pare ca S.U.A detine toate satelitele care supravegheaza polurile. De asemenea, uriasa afacere de succes cu Alaska se pare ca a fost o intelegere facuta pentru alte scopuri. Si ma mai pune pe ganduri si descoperirea din Bucegi. Sunt 95% convins ca intr-adevar exista ceva la poluri. Anul acesta, in luna iunie (daca nu ma inseala memoria, caci site-ul respectiv a fost eliminat...), era planificata o ampla expeditie spre Polul Nord cu scopul declarat - gasirea gaurii. Cel care urma sa conduca aceasta expeditie a murit...E deja de la sine inteles ca in circumstante stranii. Oricat de sceptici nu am incerca sa fim, poate doar din lipsa dorintei de a accepta asa ceva, poate din incredibilitatea acestor idei nu putem contesta lucruri palpabile, reale.

         Oare aceste 13 cranii nu sunt la fel de faimoase ca si Sf.Graal? Dar poate totul e un joc, ei ne dau informatia, ne lasa sa vedem si locurile lipsa. Tot ceea ce credem ca descoperim poate e deja de mult pus acolo pentru noi. Suntem ca niste copilasi care intra in casa si descopera uimiti bomboane ascunse prin diferite colturi ale casei, si in mandria lor motivata de infantilitatea aparent vesnica aleargam spre parinti sa ne laudam cu bogatiile gasite... Si ei zambesc. Zambesc, caci stiau dinaintea noastra.

TITANIC, INTAMPLARI ULUITOARE

      

    

Uluitoarele intamplari de dupa scufundarea Titanicului

 

Chiar din primele zile, disparitia Titanicului a fost impanzita de mituri si legende. Pe langa cele traditionale, la noi au ajuns si versiuni fantastice.  
         In 1897, cu 15 ani inainte de disparitia Titanicului, a iesit de sub tipar carte necunoscutului jurnalist pe atunci, Morgan Robertson. Romanul sau prezicea moartea unui urias transoceanic cu numele „Titan”.  Imaginatia bogata a jurnalistului s-a dovedit a fi o prorocire de cosmar, care se potrivea cu faptele reale, incepand cu numele si echipamentele vasului si terminand cu locul, timpul si cauza catastrofei.   Dupa tragedie, Robertson era considerat „diavol”, geniu negru, prevestitorul nenorocirii. Romanul sau a fost blestemat, iar autorului i-a fost refuzat dreptul la publicarea cartilor. Dar in ziua in care maretul Titanic isi incepea calatoria, nimeni nici macar sa se gandeasca la vreun roman-prorocire.    
Toti cei care urmau sa calatoreasca pentru prima oara cu vasul-minune se considerau alesi iar rudele si fotografii ii priveau cu invidie de pe mal.  Doar un singur marinar de pe Titanic, printr-o ironie a sortii, avea cu el un exemplar al romanului lui Morgan Robertson. Pe masura ce inainta in lectura, pe marinar il cuprindea panica. Le-a povestit colegilor, dar acestia deja erau cu un zambet larg pe buze. Era intr-atat de speriat, incat atunci cand vasul se afla in portul orasului Southhempton, el a abandonat, si prin asta si-a salvat viata.
      De asemenea, in ultima clipa, au refuzat sa calatoreasca inca 55 de oameni. in aceasta lista intra miliardarul John Morgan, detinatorul ambarcatiunii, subit declarat bolnav.
A refuzat calalatoria si un mare negustor Wood, a carui sotie a primit o avertizare anonima „daca nu vreti sa va pierdeti sotul, atunci faceti tot posibilul ca sa-l razganditi de la calatorie”. Restul care au refuzat au motivat asta prin diferite presimtiri ciudate dar puternice.  Pe 15 aprilie 1972 (la 60 de ani dupa tragedie) radistul linkorului american „Theodor Roosvelt” primeste un semnal SOS. Prin zgomotul din casti razbatea o voce inghetata care chema ajutor pentru Titanicul ce se scufunda. 

                             
     






















 Radistul Llyd Dethmer a crezut ca a innebunit. insa, pentru orice eventualitate, a transmis mesajul la tarm. Cine stie? Poate intr-adevar, cineva are probleme.
       Raspunsul a fost foarte scurt si calm : „la semnalul SOS nu raspundeti, continuati cursul stabilit”. Abia in port capitanului si intregului echipaj le-a fsot aratat ca demult scufundatul Titanic nu avea cum sa trimita vreun semnal SOS. Ori radistului i s-a parut, ori cineva a facut o gluma buna. insa Dhetmer a gasit straniu faptul ca explicatiile au fost oferite de serviciile speciale si nu de conducerea maritima. Asa ca a inceput cercetarile. De la inceput, din pura curiozitate. Dar s-a adancit atat de mult incat a ajuns la spitalul cu probleme neuropsihologice. Dar inainte de asta a reusit sa „dezgroape” multe lucruri interesante.
            Dhetmer a cautat in arhive rapoartele colegilor sai radisti despre acelasi lucru care l-a observat si Lloyd. Anii in care au fost detectate semnale SOS erau 1924, 1930, 1936, 1942. A facut un tabel sia observat, ca fantomele radioefirului apareau o data la sase ani. In 1978 Lloyd astepta intentionat semnalul. si a asigurat pe toata lumea ca l-a primit. Ce s-a intamplat in 1984 si 1990 nu se stie. Nu exista informatii nicaieri. insa, in 1996, ziarul canadian „Sun” anunta despre un alt semnal SOS primit de vasul canadian „Quebec”.   Unii invatati presupun ca „in campul intinderii timpului s-a format un semnal-fantoma”, si ca pe el, cica, il primesc vasele de atata timp. si daca toate aceste nu sunt minciuni si falsuri, ar trebuie sa ne pregatim pentru SOS-ul din 2008.
       O alta categorie de savanti sunt hotarati ca SOS-ul a „taiat” timpul in doua. Adica, semnalul putea fi receptionat si in 1906, si in 1900. Dar, din pacate, pe atunci, un radio era ceva nu chiar atat de ieftin si uzual. Popov l-a inventat in 1895. Insa, cei mai inflacarati cercetatori sustin ca si atunci semnalele era primite, doar ca nu de radioaparatura ci de oameni. Mai specificat, de creierele lor. Anume asa s-ar explica profetia lui Morgan Robertson si pesimtirile celor 55 ce-au refuzat calatoria.
Pare un episod de poveste, dar cum altfel de explicat semnalul primit de vasul „Carpatia” si „Olimpic” la ora 23 : 17? Adica, asta ar insemna cu 23 minute mai devreme decat ciocnirea cu mortalul aisberg, care a avut loc la 23 : 40.
        Daca pana acum toate descoperirile se reduceau la niste semnale-fantome, destul de „nepalpabile”, atunci ceea ce a gasit Carl-Yorgen Huss, capitanul vasului norvegian de pescuit este destul de material.
in ziua de 24 septembrie, 1990, in nordul Atlanticului, la 340 de km sud-vest de Islanda, pescarii norvegieni au gasit o fata, ce ar arata de 29 de ani, tremurand pe un aisberg. Numele ei era Winnie Cowts.
        Capitanul Huss a anutat oficialitatile de fata gasita. Aceasta insa afirma ca s-a salvat printr-o minune de la naufragiul Titanicului si ca este foarte ingrijorata pentru soarta celorlalti calatori…
Pentru aceasta femeie timpul s-a oprit in tragica zi de 15 aprilie 1912, zi pe care o traia emotional atat de puternic de parca nici n-ar fi existat acesti 79 de ani! Pescarii nu puteau accepta asa ceva. Notiunile lor despre timp erau bulversate si mai mult cu cat autoritatile norvegiene se convingeau ca este complet sanatoasa psihic. insa, o tradau doar hainele. Asa ceva purtau femeile „la moda”, la inceputul secolului. Winnie era complet uimita si nu trada nicio urma de prefacere. Dar cum este posibil asa ceva?
In cautarea raspunsului, expertii au luat legatura cu oficialitatile maritime britanice. Londra a confirmat ca miss Winnie Cowts din Southempton intr-adevar era pe lista calatorilor si s-a aflat pe vapor.
Lucrul cel mai straniu este ca ea nu arata deoc de 108 ani, ci de 29! „E ceva supranatural”, afirmau cei 27 de doctori si invatati ce-au examinat-o. „Se pare ca s-a aflat intr-un fel de conservare a timpului. N-a imbatranit deloc”.
      Iar aproape peste un an, la 9 august, 1991, vaporul de cercetari norvegian „Larsson Nayper”, la 365 km sud-vest de Islanda il pescuieste, dupa toate aparentele, chiar pe capitanul E. John Smith!

                                       

   Nevatamat, dar cutremurat de cele intamplate. Era imbracat intr-o uniforma excelenta, marca „White Star”.   Salvatorii au procedat exact ca in cazul lui Winnie. L-au „predat” pe Smith autoritatilor de la Oslo, care l-au spus la o serie de examinari si teste psihice. Le-a trecut cu brio pe toate. Era perfect sanatos. Atunci cand s-au comparat amprentele din dosarele marinei britanice cu cele ale „reintorsului” a avut loc o foarte mare surpriza. Se potriveau in cele mai mici detalii ! Chiar daca cei doi supravietuitori se simt excelent, autoritatile (nu se stie care) exclud total posibiltatea unui interviu chiar si pana astazi! Toate acestea se fac sub pretextul readaptarii la societate, cei doi inca mai cred ca sunt in 1912… 

       Peste 3 ani, in 1994 deja, in aproape aceleasi locuri (sud-vest de Islanda, 300-400 km) a fost gasita o fetita de 10 luni, aproape inghetata, dar sanatoasa. De unde s-a luat acest bebelus, care evident ca nu poate sa inoate la o asa distanta de mal? De ce este inca in viata? Copilita plutea pe apa datorita unui colac de salvare apartinand Titanicului… in cele intamplate e greu de crezut dar totusi cercetatorii acestui caz au gasit in arhive mentionarea necesara despre acest copil…          

        Majoritatea marinarilor ce trec prin locurile unde a pierit Titanicul sustin ca vad un vas mare scufundandu-se mereu… Unii zic ca este fantoma Titanicului, altii, putin mai luminati – ca in momentul scufundarii uriasul transoceanic ar fi nimerit intr-un „virtej” al timpului… Oricum, Pentagonul deja a clasificat acest subiect, ca si multe altele : Top Secret…                                                               

 

Giulgiul din Torino

       

                                             

      Giulgiul din Torino, recunoscut in lumea crestina drept artefactul (imagine falsa), pe care a fost imprimata imaginea lui Iisus dupa crucificare, ramane in continuare un mister neelucidat. In ciuda eforturilor stiintifice, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reala in care giulgiul a fost tesut si cum s-a imprimat respectiva imagine pe tesatura.

           Tesatura, numita de unii crestini Sfantul Giulgiu, este pastrata la capela regala a Catedralei "Sfantul Ioan Botezatorul" din Torino. De-a lungul timpului, tesatura a generat numeroase controverse. Astfel, credinciosii crestini il considera o relicva: lintoliul in care ar fi fost invelit Iisus Christos dupa crucificare. Oamenii de stiinta si o parte din opinia publica considera ca este vorba de un artefact. Pe tesatura apar doua amprente: partea din fata si cea din spate a unui barbat neimbracat, biciuit si probabil crucificat. Conform textului biblic, in a treia zi de la moartea lui Iisus Hristos, apostolii Ioan si Petru au intrat in mormant, dar acesta era gol. Trupul lui Iisus disparuse, dar giulgiul in care fusese infasurat era aruncat pe jos, iar intr-un colt, impaturita, se afla o panza folosita pentru a-l sterge de sudoare si sange pe Mantuitor. Istoria giulgiului din Torino este invaluita in mister.
             In 1988 s-a trecut la efectuarea unei datari prin folosirea carbonului radioactiv. In acest scop, o bucata mica de tesatura este decupata si trimisa la trei laboratoare, respectiv cel al Universitatii din Oxford, Universitatii din Arizona si cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elvetia. Toate acestea au indicat data de provenienta ca fiind situata in perioada 1260-1390. Pe giulgiu sunt pete rosii ce sunt considerate a fi sangele lui Iisus. Cei care sustin ca giulgiul este un fals spun ca sangele ar fi trebuit sa fie maro inchis spre negru datorita vechimii sale. Oamenii de stiinta inca cauta sa gaseasca explicatii viabile privind enigmele acestei tesaturi.

          Pareri pro si contra autenticitatii Giulgiului din Torino

         Iisus Hristos avea 1,77 metri inaltime si tenul destul de inchis la culoare, daca ne luam dupa singura imagine existenta a corpului sau, impregnata pe celebrul giulgiu din Torino si reconstituita cu ajutorul tehnologiei moderne de catre artisti si oameni de stiinta.

          O echipa de cercetatori a scanat milimetru cu milimetru giulgiul lui Iisus, relicva crestina pastrata la Catedrala Sf. Ioan Botezatorul din Torino, o bucata de panza cu care ar fi fost acoperit corpul lui Hristos, dupa ce a fost dat jos de pe cruce. Folosind tehnologie 3D de ultima generatie, oamenii de stiinta si expertii in grafica computerizata au reusit sa creeze o imagine tridimensionala a corpului acoperit de panza si sa obtina cateva amanunte legate de fizionomia acestuia.

        Dupa mai multe luni de munca meticuloasa, cercetatorii sustin ca au obtinut imaginea cea mai apropiata de adevar a lui Iisus Hristos. Eforturile lor au fost inregistrate si prezentate intr-un documentar al The History Channel, intitulat Adevarata fata a lui Iisus (The Real Face of Jesus). “Daca vrem o reprezentare cat mai apropiata de realitate a chipului lui Iisus, singurul indiciu pe care il avem la dispozitie este giulgiul din Torino”, spune Ray Downing, conducatorul proiectului.  “Am obtinut o multime de informatii despre chipul sau si cred ca am creat o imagine foarte apropiata de felul in care arata cu adevarat acest om”, sustine Downing.

        Masuratorile oamenilor de stiinta au aratat ca Iisus avea aproape 1,77 metri inaltime, nefiind nicidecum atat de inalt cum este infatisat in majoritatea reprezentarilor Bisericii Catolice, ce urmaresc acelasi tipar Renascentist.Mai mult, in aceasta varianta realista, dupa spusele cercetatorilor, putem observa ca Iisus Hristos avea tenul masliniu, asa cum apare in reprezentarile umanizate ale Bisericii Ortodoxe.

        Aparitia noului chip al lui Iisus Hristos reaprinde dezbaterea referitoare la autenticitatea Giulgiului din Torino, considerat de unii cercetatori a fi un fals medieval, realizat chiar de maestrul Leonardo da Vinci.

       In urma testelor cu carbon radioactiv, realizate in 1988, oamenii de stiinta au aflat ca giulgiul dateaza din perioada 1260-1390, ceea ce ar verifica ipoteza falsului.

Varsta reala a giulgiului ar putea fi verificata din nou, gratie unei noi metode neinvazive de datare cu carbon, descoperite de cercetatorii americani, care si-a dovedit deja eficienta, insa are nevoie de aprobarea bisericii.

           Giulgiul din Torino a fost falsificat de Leonardo da Vinci cu ajutorul unei camere obscure si a unei sculpturi a propriului sau chip, potrivit unui documentar realizat de un post de televiziune britanic.
       Documentarul realizat de Channel Five arata ca artistul renascentist a falsificat relicva cunoscuta sub numele de Giulgiul din Torino, folosind un procedeu fotografic primitiv.

Un studiu al trasaturilor faciale sugereaza ca imaginea imprimata pe relicva este de fapt cea a fetei lui da Vinci, potrivit artistei Lillian Schwartz, consultant al Scolii de Arte Vizuale din New York, care a introdus imaginea scanata a giulgiului intr-un computer, demonstrand ca imaginea obtinuta are exact aceleasi dimensiuni ca si chipul lui Leonardo da Vinci.

       

        

                                   

                                 

  

        Cunoscuta relicva a fost privita de generatii intregi de credinciosi ca singura reprezentare a fetei lui Isus, dupa crucificare, insa in urma datarii cu carbon 14 cercetatorii au descoperit ca giulgiul a fost creat in Evul Mediu, intre 1260 and 1390.

        Aceasta ipoteza este confirmata si de profesoara Larissa Tracy de la Universitatea Longwood din Virginia, care le-a declarat realizatorilor controversatului documentar ca “Da Vinci avea toate aptitudinile necesare pentru a crea o astfel de imagine. Singurul care ar fi avut capacitatea sa lucreze cu o camera obscura si tehnica fotografica in acea perioada a fost leonardo da Vinci”.

           Un piron de fier datand din primul secol al erei noastre a fost descoperit de arheologi intr-un vechi fort al cavalerilor templieri, care il pastrau ca pe o relicva de pret, crezand ca a fost folosit la crucificarea lui Isus.  Pironul de fier a fost descoperit intr-o caseta ornamentata, in timpul sapaturilor arheologice la ruinele unei fortarete a cavalerilor templieri de pe insula Pontinha, din arhipelagul Maderia.Langa caseta au fost gasite trei schelete si trei sabii, dintre care una purta insemnele Ordinului Cavalerilor Templieri.

        Pironul de fier arata ca unul din cele folosite pentru crucificari si dateaza din primul sau al doilea secol al erei noastre, insa suprafata sa este neteda si are o patina deosebita, in ciuda trecerii timpului. Arhelogii pun aceasta particularitate pe seama faptului ca pironul a fost tinut in mana, de-a lungul timpului, de foarte multe persoane, iar acidul de pe mainile acestora a lustruit fierul. Christopher Macklin, un reprezentant al organizatiei Cavalerii Templieri din Britania, ce incearca sa pastreze amintirea Ordinului, crede ca pironul este o relicva extrem de pretuita a cruciatilor, care ar fi crezut ca acesta a fost intr-adevar folosit la crucficarea lui Isus.

                                                     

        Cavalerii Templieri au cucerit Ierusalimul la o mie de ani dupa nasterea lui Hristos, in timpul cruciadelor, iar in cele doua secole de existenta oficiala, Ordinul a sustinut ca se afla in posesia Sfantului Graal si a altor relicve crestine. Ordinul a fost desfiintat in anul 1300, insa in clipa de fata exista organizatii mai vechi sau mai noi care icearca sa pastreze vie mostenirea cruciatilor, iar unii scriitori si adepti ai teoriei conspiratiei cred ca Ordinul Templierior exista in continuare, sub forma unei sociatati secrete influente.

    O alta opinie este acceea ca se poate reproduce foarte usor un astfel de giulgiu, cel putina asa sustine un cercetator italian, care spune ca a reprodus pretiosul artefact fara probleme, deci concluzia ar fi ca este un fals grosolan….

    Pe Giulgiul original, care masoara 4,36 de metri lungime si putin peste un metru latime, apare impregnat corpul unui barbat cu barba si par lung, care are mainile incrucisate peste piept. Intreaga panza este patata de sange, despre care se crede ca provine din ranile de la incheieturi, picioare si trunchi. Insa, ca intr-un roman de Dan Brown, prima veste-soc a venit in 1988, cand laboratore din Oxford, Zurich si Tucson, Arizona au datat  Giugiul din Torino undeva intre anii 1260-1390. Istoricii au spus atunci ca panza este o farsa, o strategie medievala de marketing menita sa atraga oameni.  Rezultatele testelor cu carbon facute in 1988 au fost contestate de mai multe voci care au spus ca datarea a fost viciata de numeroasele restaurari la care a fost supusa panza.

           Argumente in sprijinul ideii de fals

         Ipoteza unei farse este sustinuta de Luigi Garlaschelli,  profesor de chimie organica la Universitatea din Pavia. Acesta promite ca va demonstra la o conferinta despre paranormal, care se va tine week-end-ul acesta in nordul Italiei, ca Giulgiul din Torino este o reproducere.

Garlaschelli a pus la dispozitia Reuters lucrarea pe care o va prezenta la conferinta si fotografiile care ar demonstra falsul. Profesorul sustine ca a reprodus Giulgiul folosind tehnici, materiale si substante care se gaseau si in Evul Mediu.

         In principiu, a invelit un barbat in panza si apoi a frecat materialul cu un pigment care contine urme de acid. Pentru fata a folosit o masca. Imaginea astfel obtinuta a fost "invechita" prin spalarea materialului si plasarea lui langa o sursa de caldura. Pentru a obtine efectul final, a adaugat pete de sange si a ars materialul din loc in loc.Luigi Garlaschelli se asteapta ca opinia publica sa-i conteste cercetarile: "Daca nu au luat in seama daterea facuta de cele mai prestigioase laboratorae din lume, cu siguranta nu ma vor lua nici pe mine in serios."

        Biserica Catolica nu a pretins, insa, ca Giulgiul ar fi autentic, dar a sustinut intotdeauna ca ar trebui sa fie o amintire vie a lui Iisus. Teoriile conspiratiei sunt alimentate si de faptul ca Giulgiul din Torino, una dintre cele mai controversate relicve, este tinut sub cheie in Catedrala din Torino si e foarte rar expus. Ultima data a fost aratat publicului larg in 2000, urmand sa fie scos la lumina in 2010.

       Alta opinie se refera la cea a lui, Barbara Frale, unul dintre cercetatorii acreditati de Vatican cu studierea Giulgiului din Torino, sustine ca a descoperit fragmente de text aproape invizibile pe misteriosul artefact crestin, fragmente ce dovedesc, in opinia sa, autenticitatea Giulgiului.

        Frale afirma ca textele sunt in limbile greaca, latina si aramaica si ca ele includ chiar si numele "Iisus Nazariteanul", o dovada clara ca Giulgiul din Torino nu este un fals medieval. Frale este convinsa ca, in Evul Mediu, nimeni nu ar fi mentionat numele lui Iisus fara a face referire la natura sa divina, nici chiar un farsor incercat. Mai mult, textele ar fi fost scrise pe un pergament care a fost lasat pe fata Mantuitorului pentru a putea fi identificat mai usor de catre cei apropiati, dupa coborarea Sa de pe Cruce.
"Am lasat in urma orice sentiment religios si am incercat sa fiu cat se poate de obiectiva. Atunci cand am efectuat studiul, a facut-o ca si cand as fi documentat executia unui om dintr-o anume epoca", declara aceeasi barbara Frale.
        Evident, scepticii care sunt convinsi ca Giulgiul este o creatie medievale, aparuta intre secolul XIII si secolul XIV, afirma ca Barbara Frale a vazut in urmele de pe artefact ceea ce a dorit sa vada.

Din cauza fragilitatii sale, Giulgiul este tinut intr-o camera speciala de la Vatican si este aratat arareori publicului si chiar cercetatorilor, astfel ca dovada afirmatiilor Barbarei Frale va trebui sa astepte pana la noi verificari.

Si, in final........... Hitler a vrut sa fure Giulgiul din Torino!

    Giulgiul din Torino, a fost ascuns într-o abaţie benedictină în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, întrucât Vaticanul se temea că dictatorul german Adolf Hitler dorea să îl fure.

                                                          

     Din motive de siguranţă, giulgiul a fost transferat, în 1939, la abaţia benedictină Montevergine din Avellino, regiunea Campania, şi s-a întors la Torino abia în 1946. Potrivit actualului director al bibliotecii abaţiei, Părintele Andrea Cardin, motivul mutării a fost obsesia lui Hitler faţă de relicva sfântă.

      Vaticanul şi casa princiară de Savoia, unde a fost păstrat atunci giulgiului, s-au temut că liderul german, cunoscut pentru preocuparea sa pentru ezoteric, va încerca să fure relicva.

      Oficial s-a spus că giulgiul a fost mutat pentru a fi protejat de o posibilă bombardare a oraşului Torino, dar în realitate el a fost mutat pentru a-l proteja de Hitler care, aparent, era obsedat de el. În timpul vizitei în Italia, în 1938, apropiaţii săi au pus întrebări neobişnuite şi insistente despre giulgiu, a precizat părintele într-un interviu pentru publicaţia italiană Diva e Donna, adăugând că a mutarea s-a făcut la ordinele precise ale casei de Savoia şi ale Vaticanului.

    Potrivit părintelui Cardin, după ce Italia a intrat în război în alianţă cu Hitler, iar forţele germane au fost trimise în Italia, giulgiul a fost pe punctul de a fi descoperit.

         În 1943, când trupele germane au cercetat biserica abaţiei Montevergine, călugării au pretins că sunt într-o rugăciune adâncă în faţa altarului, unde se afla relicva. Acesta este singurul motiv pentru care ea nu a fost descoperită, explică părintele.

       Giulgiul, în care se crede că a fost învelit trupul lui Hristos după crucificare, s-a întors la Torino în 1946, la ordinele ultimului rege al Italiei, Umberto al II-lea. Monarhia a fost abolită în 1946, când Italia s-a pronunţat prin referendum pentru statutul de republică, iar proprietatea asupra giulgiului a revenit Sfântului Scaun.
               Nu toată lumea crede însă că giulgiul din Torino ar fi o relicvă sfântă.

Destine paralele: presedintii americani, Abraham Lincoln si John Kennedy

                         

John Kennedy (1917-1963)

            

             

                          Abraham Lincoln (1809-1865)     

                                                                                                                           

Asasinarea in conditii asemanatoare a presedintilor USA Abraham Lincoln si John Kennedy a reprezentat doar ultima veriga a unui ciclu incredibil de paralelisme ale destinelor celor doi mari oameni de stat americani: Sa fie doar simple coincidente?!

·         Lincoln a fost ales ca deputat in Congres in anul 1846, Kennedy exact cu 100 de ani mai târziu in anul 1946.

·         Lincoln a devenit presedinte lin anul 1860, Kennedy in anul 1960.

·         Asasinul lui Lincoln  John Wilkes Booth s-a nascut in anul 1839, asasinul lui Kennedy Lee Harvey Oswald in anul 1939.

·         Atat, Booth, cat si Oswald, erau originari din sudul USA; ambii au murit inainte de a fi judecati.

·         Booth l-a omorât pe Lincoln într-un teatru, dupa care s-a ascuns într-un depozit; Oswald l-a ucis pe Kennedy dintr-un depozit, dupa care s-a refugiat intr-un cinematograf.

·         Ambii presedinti au declarat in ziua asasinarii lor ca au presimtirea ca li se va întâmpla ceva tragic.

·         Lincoln a avut o secretara cu numele de Kennedy, care l-a sfatuit pe Lincoln sa nu mearga in acea seara la Teatrul din Washington; Kennedy a avut o secretara cu numele Lincoln, care l-a sfatuit pe Kennedy sa nu mearga la Dallas.

·         Ambii au fost ucisi in prezenta sotiilor.

·         Ambii au fost împuscati în ceafa.

·         Ambele asasinate au avut loc într-o zi de vineri.

·         Lincoln a fost asasinat in Teatrul Ford, Kennedy intr-o limuzina de tip Ford-Lincoln.

·         Functia de presedinte a fost preluata de oameni politici originari din sudul USA, ambii cu numele de Johnson: Andrew Johnson (nascut în 1808) si Lyndon Johnson (nascut în 1908).

·         Ambele sotii ale celor doi presedinti au pierdut cate un copil cat au stat la Casa Alba.

·         Cu o saptamana inainte de  a fi asasinat Lincoln era in vacanta in Monore, Maryland, iar Kennedy cu o saptamana inainte de asasinat era in vacanta cu Marilyn Monroe.

     Coincidenta sau ……… Adevarul si realitatea sunt probabil in obscuritate…….Este posibil ca lumea noastra sa fie dirijata de forte mai presus de intelegerea noastra!

             La data de 15 aprilie 1995 televiziunea germana a transmis o emisiune foarte interesanta despre imprejurarile neobisnuite in care s-a nascut presedintele american Abraham Lincoln. Parintii locuiau singuri, intr-o mica ferma izolata, mama fiind deja in asteptarea primului copil. La aparitia primelor dureri ale nasterii, sotul a rugat pe un vecin sa cheme de urgenta un medic sau pe moasa din proxima localitate. Vecinul s-a dus, dar a adus vestea ca nu i-a gasit pe niciunul acasa, ambii fiind chemati la interventii in alta parte, urmând sa se reîntoarca abea dupa câteva zile. Cu câteva minute înainte de nastere, a intrat in casa o femeie care s-a prezentat drept a fi moasa din localitatea invecinata, ajutând apoi la venirea cu bine pe lume a fiului lor. A doua zi, ìnainte de plecare, tatal copilului a întrebat moasa ce-i datoreaza. "Am o singura rugaminte" - a raspuns aceasta - "dati-i numele de Abraham", dupa care a parasit casa.

            La câteva secunde dupa ce moasa a plecat, tatal a iesit si el din casa, dorind s-o însoteasca pe drumul singuratic de la ferma pâna spre localitatea învecinata de unde venea, dar, spre marea lui uimire, n-a mai vazut pe nimeni: moasa disparuse. Nedumerit, a revenit in casa. Nu peste mult timp, perechea Lincoln a fost vizitata de catre preotul satului, caruia i-au relatat despre norocul de necrezut avut cu moasa satului, sosita, ca prin minune, tocmai la momentul oportun. Nu mica le-a fost uimirea când preotul, surprins, le-a spus ca moasa cu acel nume, era moarta deja la data nasterii copilului, decedând la rasturnarea carutei in care se afla, pe un drum de tara ! 

The Philadelphia Experiment

„Daca as fi stiut la ce va duce descoperirea mea, m-as fi facut ceasornicar” Albert Einstein

        Se pare ca in data de 28 octombrie 1943, in portul orasului Philadelphia, oficialii armatei americane pusesera la dispozitia cercetatorilor distrugatorul USS Eldridge pentru a testa efectele invizibilitatii asupra navelor de lupta. Ceea ce a urmat, se va dovedi un scenariu demn de filmele de groaza. 

         Conform legendelor tesute in jurul acestui experiment, la scurt timp de la pornirea puternicelor generatoare electrice instalate pe nava, USS Eldrige a fost acoperita de o ceata alb-verzuie care in cateva minute parea sa devina materiala. La scurt timp dupa aceasta, nava disparea din campul vizual si de pe ecranele radarelor pentru aproximativ 5 minute pentru ca, in momentul reaparitiei sa prezinte martorilor o imagine de cosmar. Multi dintre membrii echipajului erau carbonizati total sau partial, unii prezentau simptome de nebunie sau disparusera fara urma, in timp ce altii era integrati in structura metalica a navei. Martorii declarau ca USS Eldridge aparuse brusc la baza navala din Norfolk, la peste 600 de kilometri departare, pentru ca apoi, sa dispara in numai cateva minute, la fel de misterios precum aparuse. Oficialii armatei opreau, in regim de urgenta, experimentul, trecand totul sub tacere ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

                                                          USS ELDRIDGE CREW


            Membrii familiilor marinarilor de pe USS Eldrige au raportat sistematic disparitii si aparitii ale acestora; practic dupa numai doua zile ei parca erau inconjurati de o ceata alba. In unele cazuri ei dispareau pur si simplu de la masa sau din fata prietenilor. Intr-un unul din rapoarte s-a constatat un fapt incredibil. Unul dintre participantii la experiment si-a luat haina si caciula si, ca si cum totul ar fi fost normal, a iesit pur si simplu prin perete si a disparut fara urma, pentru totdeauna!  Aceleasi peripetii sau relatat si despre nava experiment. Disparea pur si simplu din port si aparea dupa doua zile in acelasi loc. In alte cazuri, in plina misiune pe mare, nava disparea si aparea (ca un caine dresat care se intoarce mereu la locul lui) in portul unde se facuse experienta. Dupa lungi framantari si incredibile aventuri, guvernul a hotarat ca nava sa fie dezmembrata, legand straniile fenomene de aparitii si disparitii de o anumita impregnare pe care ar fi capatat-o aceasta in timpul experientei, insa uimitor, in acel moment USS Eldrige a disparut din port fara sa se mai intoarca vreodata, ca si cand ea ar fi considerat ca nu este demna sa-si gaseasca astfel sfarsitul. 
          Toata aceasta “joaca” a timpului a durat aproape doi ani, dupa care nu s-a mai relatat nimic. Multi contesta inca aceste informatii, dar putem semnala deosebitele asemanari intre fenomenele descrise pe nava cu multe observatii facute in decursul timpului in apropierea unor furtuni magnetice, in Marea Diavolului (in apropierea Japoniei) sau in Triunghiul Bermudelor, observatii facute la cei doi poli terestri si in alte asemenea zone care prezinta anomalii magnetice.

       La baza acestui experiment au stat lucrarile savantilor Albert Einstein si Nicola Tesla, ce tratau complexul „continuu spatiu – timp”. Din punct de vedere istoric lucrarile la acest proiect au demarat la începutul anului 1930, la Universitatea din Chicago, unde a fost initiat un proiect prin care se studia posibilitatea de a face un corp invizibil cu ajutorul electricitatii. Proiectul a fost mutat ulterior în 1939 la Institutul de Studii Aprofundate din Princeton, care se afla în apropiere de Philadelphia. Conform legendei reusita cercetarilor desfasurate acolo  consta în faptul ca s-a realizat invizibilitatea pentru mici obiecte. Datorita conjuncturii internationale aflate sub semnul celui de-al doilea razboi mondial rezultatele acestor experiente au fost predate guvernului Statelor Unite, care a cerut armatei sa le adapteze la tehnica militara a timpului.

       Albert Einstein a fost cooptat în cadrul proiectului, iar Nicola Tesla s-a retras fiind convins ca noua descoperire nu va fi folosita spre binele omenirii. Ca o ciudatenie, de câte ori FBI-ul încerca sa faca presiuni asupra lui Nicola Tesla , savantul, folosindu-se de un dispozitiv electronic ce îl detinea în apartamentul hotelului unde locuia (unde de altfel va fi si gasit mort),  provoca  mici cutremure locale de 3-4 grade, speriind autoritatile.  Pornindu-se de la realizarea invizibilitatii si teleportarea unor obiecte si animale mici s-a ajuns în final la experimentul în care a fost folosit distrugatorul de escorta USS Eldridge. Odiseea experimentului este arhicunoscuta, fiind prezentata în numeroase lucrari ulterioare evenimentului.

      

         
       Nu a fost trecuta cu vederea nici moartea bizara a lui Nikola Tesla, cel care se retrasese oficial din proiect inainte de presupusul Experiment Philadelphia, sustinand ca descoperirile sale vor fi folosite in detrimentul umanitatii si nu in folosul acesteia, asa cum intentionase. Dupa acest episod, Tesla este scos din sfera oamenilor de stiinta, fiind catalogat drept un savant nebun. La numai doua luni dupa evenimentul in discutie, Tesla este gasit mort in camera hotelului in care locuia, in timp ce toata arhiva, cuprinzand studii, note si schite ale experimentelor sale, a fost sustrasa de catre FBI si catalogata, pana in prezent, drept una secreta. Nu mai putin important in aceasta ecuatie este si misteriosul proiect initiat de Tesla, despre care savantul sarb sustinuse, in repetate randuri, ca va oferi lumii o arma care sa puna capat tuturor razboaielor.
        Daca Experimentul Philadelphia avea loc in anul 1943, in plin Razboi Mondial, primele referiri la acest caz apareau, in mod straniu, de abia 12 ani mai tarziu, in 1955.  La 12 ianuarie 1955, Morris K. Jessup, profesor de matematica si fizica, astronom amator si autor al cartii intitulate „Cazuistica OZN-urilor” primea o scrisoare misterioasa de la un anume Carlos Allende, in care erau redate, in detaliu, amanunte legate de disparitia ditrugatorului USS Eldridge, precum si simptomele ciudate ale putinilor supravietutori ai echipajului. Jessup avea sa fie socat de cele aflate. Din scrisoare reiesea ca marinarii de pe nava americana fusesera lasati la vatra din motive neelucidate, acolo unde efectele secundare ale teleportarii deveneau din ce in ce mai evidente. Allende descria cazul unui supravietuitor al experimentului care, aflandu-se la masa impreuna cu familia, s-a ridicat brusc, si-a luat palaria si a iesit prin perete fara ca cineva sa ii mai dea de urma vreodata. Un alt caz mentionat in scrisoare era cel al unui alt membru al echipajului care, in timpul unui conflict iscat intr-un local public, disparea fara urma in timp ce lovea mai multi oponenti. Allende atasase scrisorii, mai multe articole ambigue legate de presupusul experiment, articole ce aparusera in presa vremii, fara a da insa prea multe date concludente.
      Reticent in fata unor asemenea informatii, Jessup ii va scrie misteriosului sau corespondent, folosind adresa de pe plic, cerand mai multe detalii legate de respectivul experiment si de persoanele implicate in acesta. Raspunsul nu va veni decat cateva luni mai tarziu, de data aceasta semnat cu numele Carl Allen, in care ciudatul martor declara ca nu poate oferi datele cerute dar ca este gata sa se supuna unei sedinte de hipnoza. Convins ca este victima unei farse de prost gust, Jessup va intrerupe corespondenta. Trecusera deja doi ani de la aceasta intamplare bizara, atunci cand matematicianul era chemat la sediul Biroului de Investigatii al Marinei Militare din Washington (Office Naval Research – ONR) pentru a da declaratii legate de cartea pe care o publicase cu ani in urma. Intrigat, Jessup se prezinta la sediul ONR acolo unde, spre marea sa surpriza, i se cere sa dea explicatii in legatura cu notele scrise de mana pe un exemplar din „Cazuistica OZN-urilor”, exemplar care sosise la ONR de la aceeasi adresa ca si scrisorile pe care Morris K. Jessup le primise in urma cu doi ani.
        Notele pareau scrise de trei personaje (Domnul A, Domnul B si Jemi), cu stilouri de culoare diferita si cu semne de punctuatie insirate fara nicio logica aparenta. Jessup recunoaste scrisul Domnului A ca fiind cel al lui Carlos Allende/ Carl Allen, si ramane surprins de cunostintele avansate ale acestuia, precum si ale celorlalte doua personaje, in domeniul aviatiei, al principiilor de functionare ale OZN-urilor precum si de relatarile halucinante legate de Experimentul Philadelphia si diferite rase de extraterestri aflate pe Terra. Desi este convins ca totul nu este decat o continuare a farsei din 1957, Jessup este surprins de interesul aratat de oficialii ONR pentru scrisorile primite de la Allende dar si de, paradoxal, informatia conform careia adresa de la care fusesera expediate acestea nu este decat adresa unei ferme parasite si de insistenta cu care oficialii incercau sa il determine sa creada ca autorul scrisorilor este un psihopat.
        Matematicianul nu a reusit sa mai gaseasca un raspuns la informatiile mai mult decat bizare cu care era, practic, bombardat. La 20 aprilie 1959, el era gasit mort, in propriul garaj, asfixiat cu gaze de esapament. Daca totul parea o sinucidere datorata unei depresii, bine cunoscuta, de altfel, de membrii familiei, nu putini au fost aceia care au crezut ca moartea sa nu era una intamplatoare ci se datora, mai degraba, datelor pe care le obtinuse in legatura cu Experimentul Philadelphia.
         Pentagonul a negat in repetate randuri orice implicare in presupusul proiect de teleportare/invizibilitate al navei USS Eldrige din 1943. Cu toate acestea, chiar daca argumentele aduse de oficialii armatei americane par pertinente la o prima vedere, pentru adeptii teoriei conspirationiste, si nu numai pentru ei, Experimentul Philadelphia nu este altceva decat unul dintre sutele de cazuri reale, ascunse cu grija de privirile curioase ale opiniei publice. Pare greu de crezut, asa cum sustine Pentagonul, ca un proiect de o asemenea amploare sa fie realizat ziua in amiaza mare, intr-un port in care oricine putea sa vada presupusa teleportare. De altfel, marturiile veteranilor de pe distrugatorul american, precum si jurnalul de bord din acea perioada, aratau clar ca USS Eldrige nu numai ca se afla in misiune in Bahamas, dar nici macar nu a acostat in portul Philadelphia in decursul anului 1943. Mai mult, singurul martor al acestui eveniment, misteriosul Carl Allen, era de negasit.
       Controversele apar insa in momentul in care, studiind arhivele mai multor ziare, oponentii variantei oferita de Pentagon descopereau primele declaratii oficiale ale reprezentantilor armatei americane. Din acestea reiesea faptul ca nicio nava nu fusese implicata in experiment dar, in mod ciudat, se recunoaste existenta unui proiect in care erau studiate efectele invizibilitatii asupra minelor marine.