Istoria igienei

     

     Istoria modului în care propriul corp ne aduce în faţa celorlalţi şi ne raportează la lumea din jur se extinde mult în spatele evidenţelor, ale datelor concrete şi de războaiele purtate pentru cucerirea teritorii­lor sau a gloriei. Ceea ce istoricii trec cu vederea în descrierea unor momente cruciale în istoria umanităţii se referă uneori la lucrurile care ne fac foarte umani. Simţurile. Glorificând virtuţile, o întreagă tradiţie istoriografică a refuzat sistematic să adauge “pete de culoare” care însă ar fi transformat, să spunem, bătălia de la Termopile într-un moment de... haos complet al dezirabilităţii sociale.

     Să ne imaginăm un fragment dintr-o fictivă cronică alternativă a unui înţelept grec din secolul V î.Hr., care ar fi descris bătălia mai sus amintită numai din perspectiva simţurilor: “Războinicii erau acoperiţi de praf, sânge închegat, care mirosea greu, sudoarea le şiroia pe pielea nespălată de multe zile la rând, de când luptau fără oprire, iar duhoarea pe care o declanşau armurile de piele în care se impregnase transpiraţia era de neimaginat. Caii regelui persan nu făceau decât să adauge un iz şi mai puternic învălmăşelii din care se vedeau tăişurile de săbii şi vârfuri de lance lucind în soare, cu picuri de sânge împrăştiindu-se prin aerul greu, plin de miasmele luptei. Când un oştean deschidea gura să urle, dinţii îngălbeniţi se arătau, într-un rictus, fie de victorie, fie al morţii”. 

   Gloria a fost mereu adăugată la masa de scris, în liniştea curată a bibliotecilor, iar corpurile celor viteji au fost purificate prin virtuţi. Istoria oamenilor, ca indivizi sociali, a trecut însă de multe ori prin filtrele simţurilor, prin pudoarea la care a recurs omenirea în varii epoci pentru a refuza să discute despre corp şi nevoile lui sau prin vesela expunere a tuturor tarelor de igienă, fără ca aceasta să constituie o dramă. Şi totuşi ceva a fost putred... 

 Înapoi în peşteră

Dar nu în Danemarca, nu acolo a început istoria luptei dintre fiziologia propriului nostru corp şi cutuma socială. Ci în peşterile Neanderthalilor sau pe malurile râurilor, în cazul comunităţilor de păstori sau de vână­tori. Ceea ce a impus igiena ca un veşnic motiv de dezbateri şi de clasificări ale de­zi­ra­bilităţii individuale şi sociale a fost forma­rea primelor comunităţi umane. Pentru că trăiau împreună, oamenii au devenit mai atenţi la prezenţa celuilalt. 

   Astfel, trebuinţele fiziologice se transformau din act obligatoriu şi care avea loc indiferent de context, într-un act care reflectă conştientizarea aproapelui. Oamenii primitivi au devenit mai grijulii, necesităţile primare fiind îndeplinite, în cazul comunităţilor care trăiau în peşteri, în părţile îndepărtate ale incintei sau pe lângă râuri, departe de locul de băut. De aici a început istoria igienei. 

Definiţii şi adevăruri incomode

Ce este de fapt igiena? O întrebare la care experta britanică Valerie A. Curtis răspunde astfel: “Igiena este o complicată cutie a Pandorei, plină de tot felul de lucruri dubioase pe care mai degrabă nu le-am privi în faţă. Conţine mizerie şi boli, gândaci, germeni şi apucături private scârboase. Conţine idei despre curăţenia obsesivă, despre bătrâni murdari şi despre statul care impune igiena mentală şi rasială. Iar pe de altă parte, ea conţine şi imagini cu bucătării sau băi-lună, oameni apretaţi, parfumaţi şi aranjaţi şi un număr nesfârşit de produse de curăţat. Igiena se situează incomod între jeg şi curăţenie, între spaţiul pu­blic şi cel privat şi între domeniile ştiinţifice sau religioase ori morale ale societăţii. Deşi toţi suntem de acord că igiena este importantă, îmbunătăţirea ei devine dificilă dacă nu putem cădea de acord asupra a ceea ce înseamnă sau dacă nu înţelegem de unde vine”. 

Pe firul timpului

De la comunităţile de la poarta evoluţiei umane facem un salt către Antichitate. Unde găsim prima mare articulare a igienei pe considerente religioase. 

Egiptul antic.  

Corelaţia dintre faptul că o igienă riguroasă protejează mult mai eficient împotriva bolilor părea deja evidentă pentru egipteni, însă considerentele după care avea loc ritualul purificării corpului aveau pretexte formale legate exclusiv de riturile dedicate slăvirii zeilor. Abluţiunile cotidiene ale preoţilor din templele panteonului egiptean aveau ca resort datoria faţă de divinităţi: un corp murdar nu avea voie să stea în faţa zeului, indiferent de cât de curat este sufletul. 

  Egiptenii erau un popor suficient de îndrăgostit de imagine, încât cutumele igie­nei să se conformeze în funcţie de acest deziderat. Uleiurile aromate constituiau cel mai eficient mod de protecţie a corpului împotriva soarelui puternic, iar fardurile de diferite culori aveau mare trecere, machiajul fiind un obicei zilnic pentru majoritatea claselor sociale care îşi puteau permite destul de scumpele articole de calitate. Însă şi igiena corporală era respectată într-un grad semnificativ mai mare decât la alte civilizaţii din Antichitate. Pe post de săpun, locuitorii de pe malurile Nilului apelau la o combinaţie făcută din cenuşă şi argilă, care avea capacităţi de curăţare a pielii. 

  Săpăturile arheologice au adus la lumină băi şi sisteme de împrăştiere a apei, care atestă că le era cunoscută ideea de duş. Mai mult, primele băi publice descoperite pe teritoriul Egiptului antic au fost datate ca aparţinând perioadei primelor trei secole î.Hr. pe lângă duşuri şi căzi, acestea erau dotate şi cu sobe care puteau încălzi apa. Sistemele de irigaţii dezvoltate în Egipt au pus practic baza înţelegerii igienei în contextul urban, al fiinţei sociale printre ale cărei atuuri se numără şi o îngrijire corporală care o evidenţiază şi o face mai atractivă. Herodot scria despre obiceiurile egiptenilor: “Au grijă să poarte in proaspăt spălat tot timpul. Îşi circumcid copiii de dragul curăţeniei, mai degrabă ar fi curaţi decât arătoşi”. O atitudine care nu va mai reveni în istoria lumii decât în Imperiul Roman şi apoi în secolul XX. 

Lângă Minotaur

Creta, locul în care civilizaţia minoică a lăsat urme ale unui grad de sofisticare rar văzut în bazinul mediteranean. De la arhitectură la artă, totul este impresionant şi acoperit de un strat de mister. Cum a fost posibilă o civilizaţie atât de avansată care, cel puţin în materie de îngrijire corporală şi de igienă publică, descoperise secretul manipulării sofisticatelor conducte de scur­gere şi canalizare pe mai multe niveluri? O civilizaţie în care regina beneficia de baie proprie şi de vas de toaletă la care se putea trage apa? Pentru că un pic mai înspre nord, cutumele greceşti despre igienă, la vremea când cretanii, din mileniul al VII-lea până în 1400 î.Hr., ajunseseră să edifice o civilizaţie remarcabilă, încă erau în perioada “de scutece”. 

   

 Însă cei care aveau să dea lumii termenul de “igienă” nu au fost nici cretanii, nici egiptenii, nici mesopotamienii. Ci grecii. Pornind de la numele zeiţei Hygieia, care în secolul V î.Hr. beneficia de un cult crescând în Grecia antică, şi ca urmare a epidemiilor de ciumă din acea perioadă.

  Tot grecii sunt responsabili şi pentru ideea, care va face carieră în Evul Mediu, conform căreia, mirosurile rele sunt răspunzătoare pentru starea precară de igienă a spaţiului public sau privat la un anumit moment dat. Hypocrate, părintele medicinei, sfătuia evitarea apelor, locurilor sau aerului care poartă încărcătura miasmelor, acele mirosuri care pot otrăvi.