The life insurance

Pepenele verde

Istoric

Pepenele rosu a fost cultivat pentru prima data in Egipt. Era un fruct foarte cautat in Egipt. Unele hieroglife sugereaza ca era pus in mormintele unor faraoni. Se crede ca pepenele era atat de ravnit de egipteni datorita continutului ridicat de apa. Hidratarea oferita de pepene este probabil motivul pentru care era privit atat de bine, in conditiile unei temperaturi foarte ridicate, lipsei apei si desertului. Multi oameni depindeau de pepeni ca sursa primara de apa. Pentru ca, pepenele este de fapt 92% apa. Beneficiile asupra sanatatii sunt recunoscute de multi ani. Acestea nu reprezinta o descoperire recenta.

O felie de pepene este cea mai buna metoda de a-ti potoli setea intr-o zi torida. Insa, dincolo de efectul de hidratare, acest fruct este o sursa ideala de antioxidanti, substante care ne apara de boli severe: cancer, afectiuni cardiace sau renale.

  Continutul mare de apa il recomanda ca diuretic pentru tratamentul rinichilor si aparatului urinar;

  Enzimele si acizii organici au efecte de dezintoxicare puternica, ceea ce recomanda pepenele rosu pentru cei cu o alimentatie incarcata de toxine;

  Licopina, substanta cu efect antioxidant si reglator imunitar, recomanda pepenele rosu in mod special persoanelor cu un grad mai ridicat de uzura a organismului, batranilor.

Miez  seminte coaja

Pepenele rosu este o bogat in potasiu, element care regleaza valorile tensiunii arteriale, previne accidentele vasculare cerebrale si pierderea de masa osoasa, reduce riscul formarii de calculi (pietre) la rinichi. Daca suferiti de astm, osteoartrita sau artrita reumatoida, pepenele este „tratamentul“ ideal pe timpul verii, datorita continutului bogat in vitaminele C si A.

Acest fruct dulce si zemos este bogat si in licopen (pigment natural, care da culoarea rosie si care este un puternic antioxidant). Din moment ce pepenele are un continut ridicat de apa (96%) si putine calorii, el poate fi inclus in dieta noastra zilnica, mai ales daca dorim sa scapam de kilogramele in plus sau de celulita. Nutritionistii spun ca cine mananca peste trei felii de pepene pe zi (o felie de pepene cantareste, in medie, 300 de grame) isi va imbunatati vizibil starea de sanatate.

Vitamine si minerale

Pepenele in totalitatea lui este o sursa de multivitamine. O portie cat doua cesti reprezinta o sursa excelenta de vitamina A, B6 si C.

Vitamina A intalnita in pepenele rosu prezinta o importanta deosebita pentru sanatatea ochilor.

Vitamina B6 continuta de pepenele rosu este folosita de organism pentru a produce substante chimice la nivelul creierului, precum serotonina, melatonina si dopamina, care ajuta corpul in combaterea anxietatii si panicii.

Vitamina C ajuta la intarirea sistemului imunitar si il ajuta sa ne protejeze impotriva infectiilor si virusilor si este cunoscuta pentru stimularea acestuia si protectia impotriva radicalilor liberi.

Potasiu

O portie cat doua cesti furnizeaza si potasiu, un mineral imperios necesar pentru mentinerea echilibrului de apa din corp si interiorul celulelor.

Persoanele care au un nivel scazut de potasiu pot experimenta carcei sau crampe musculare. Doua cesti de pepene au putin sub 10 procente din doza zilnica recomandata de potasiu.

Atentie! Nu aruncati semintele sau coaja. Semintele sunt o sursa excelenta de proteine si minerale: 100 de grame de seminte contin magneziu - 139 mg, calciu - 6 mg, potasiu - 20 mg, fier - 44 mg, fosfor - 82 mg si zinc - 74 mg. Coaja este bogata in siliciu (asigura buna functionare a pancreasului si fortifica sistemul osos) si clorofila (are proprietati detoxifiante, antibactericide si antifungicide). Daca aveti probleme cu digestia, evitati sa combinati in cadrul aceleiasi mese pepenele cu alimente prajite, oua sau mezeluri, deoarece ati putea avea greata, varsaturi sau diaree.

Si pepenele galben este benefic pentru sanatatea noastra. El are un continut bogat de apa (90%), potasiu, vitamina B6, fibre alimentare si niacina (vitamina B3). Mai mult, pepenele galben este lipsit de colesterol si grasimi, fiind recomandat persoanelor cu boli cardiace.

Sfat

Datorita continutului ridicat de vitamina C, pepenele este recomandat si copiilor, deoarece le intareste sistemul imunitar, aparandu-i de multe boli. Copiii pot consuma pepenele felii sau sub forma de suc. Spre deosebire de sucurile naturale din citrice, sucul de pepene are o aciditate scazuta, motiv pentru care nu este agresiv pentru stomacul celor mici. Sucul poate fi facut cu ajutorul unui blender sau prin pasarea bucatilor de pepene.

Efectele benefice ale dietei cu pepene verde asupra siluetei se datoreaza faptului ca:

  Pepenele este usor de digerat, datorita proportiei mari de apa;

  Valoarea nutritiva a pepenelui rosu este aproape nula, dat fiind cantitatea mica de glucoza pe care o contine, fata de volumul lui, asa incat nu tine de foame;

  Cantitatea de apa consumata si trecuta prin rinichi in combinatie cu glucoza face din consumarea pepenelui rosu un minunat mijloc de spalare a rinichilor.

  Restrictii in cura de tratament cu pepene verde:

  Contraindicat persoanelor cu insuficienta renala, datorita excesului de lichid din organism;

  Contraindicat la persoanele cu digestie dificila asocierea la aceeasi masa de pepene verde cu prajeli, fripturi, conserve.. pentru ca se poate produce indigestie;

  Contraindicat persoanelor care sufera de hipertensiune arteriala, deoarece abuzul de lichide poate face sa scada tensiunea, primejduind starea bolnavului.

Concluzia este ca o cura de minimum zece zile lunar cu pepene verde are efect de dezintoxicare, de reglare hormonala si imunitara a organismului uman.

Principii teoretice TCM

   
   TCM se bazeaza pe sistemul de gandire a mai multor scoli filozofice. Din aceasta cauza principiile fundamentale ale medicinei chineze nu sunt neaparat uniforme. TCM a fost influentata cel mai mult de modul de gandire Taoist, Budits si Neo- Confucianism (si aici facem sublinierea.. de modul lor de gandire, nu de credinta).
   Pentru mai bine de 3000 de anii (din 1200 i.Hr – pina in prezent) profesorii chinezi ai mai multor scoli s-au aplecat asupra studiului legilor naturale observabile si a implicatiilor acestora asupra caracteristicilor locului omului in univers. I Ching (care a scris cel mai vechi text chinezesc pastrat) si alti autori clasici chinezi au descris cateva principii generale si aplicatiile lor in patrarea sanatatii si in vindecare:
- Exista in mod constant prinipii si fenomene observabile prin care Universul continua sa existe si sa se schimbe (Omul este parte a Universului si ele nu poate fi separat de procesul universal de schimbare)
- Ca rezultat a acestor principii aparent inseparabile, Universul si partile lui componenete tind sa isi pastreze echilibrul (Sanatatea ideala trebuie sa rezulte dintr-o traire cat mai armonioasa cu procesul de schimbare. Daca nu exista schimbare (apare deci stagnarea), sau exista pre amulta schimbare (catastrofa), echilibrul este pierdut si se instaleaza boala).
- Totul este inseparabil conectat (Intotdeauna trebuie flosita o metoda holistica pentru a se trata dezechilibrul)

TCM este bazat dupa cum se vede pe principiul filozofic potrivit caruia corpul omenesc este un mic univers format dintr-un sistem complet si complicat de alte sisteme mai mici interconectate. Aceste sisteme lucreaza de obicei in echilibru spre a mentine starea de sanatate a organismului. Echilibrul include in mod necesar qi (energia, miscarea), sangele, esentele, fluidele copului, wu xing (emotiile) si spiritual (shen). TCM are un model unic de corp omenesc care include si sistemul meridianelor (cunoscut ca meridianele de acupunctura). TCM nu este monolitic ci prezinta un fel unitate in diversitate, prin existenta a mici diferente regionale sau filozofice intre diferiti practicieni sau scoli TCM.


Diagnosticul TCM - Metode de diagnostic
Metodele de diagnosticare TCM sunt: observatia (wŕng), ascultarea si mirosul (wén), intrebarile (wčn) si pulsul (qič). Diagnosticul diferential este stabilit folosind un sistem de clasificarea a simptomelor.
Sistemul de diagnosticare include urmatoarele teorii:
• Yin si Yang
• Cele cinci elemente
• Cele 8 principii
• Teoria oragnelor Zang Fu theory
• Meridianele (Medicina Chineza)
• Cele cinci nivele
• Cele Patru Stadii
• Trei focare

   In China de astazi diagnosticul TCM este influentat de integrarea teoriei TCM cu metodele medicinei conventionale de diagnosticare mergand mai departe pe drumul spre integrarera totala a celor doua sisteme. Se fac pasi promitatori si in Canada spre integrarea acestor doua ramuri ale medicinei. TCM face parte din sistemul medical modern in Columbia Britanica, Alberta si Quebeque si este pe cale de legifererare in provincia Ontario. In present absolventii scolilor de TCM canadiene folosesc integrativ cele doua sisteme pentru a intelege mai bine ce se intampla cu pacientul.
   Deoarece TCM nu foloseste instrumentele invazive de testare (analize de sange, biospsii, etc) TCM solicita din parte practicianului dezvoltarea unor abilitati deosebite in observarea semnelor celor mai subtile ale pacientului, care de multre ori scapa omului obsinuit.

Metodele de diagnostic
• Palparea arterei radiale in sase pozitii
• Observarea aspectului limbii pacientului
• Observarea fetei pacientului
• Palparea corpului pacientului (in special al abdomenului)
• Observarea sunetelor vocii pacientului
• Observarea suprafetei pavilionului urechilor pacientului
• Observarea venei degetului aratator la copii mici
• Compararea caldurii sau fierbintelii anumitor parti ale corpului pacientului
• Orice altceva care poate fi observat fara folosirea intrumentelor sau care ar putea vatama pacientul.

Planetele si imunitatea

  De voie, de nevoie, medicii „universitari" incep sa adauge la cortegiul de medicamente alopate si cate o cura cu echinacea, o aplicatie externa cu propolis ori un tratament cu ginseng. Se remarca o schimbare de mentalitate in aceasta directie, o schimbare benefica la care, cu un deceniu in urma, nici nu as fi indraznit sa visez. Care e explicatia? Unul dintre atuurile incontestabile ale terapiilor naturale, prin care au reusit sa patrunda in ermetica lume a medicinii moderne, este chiar imunitatea.

   Mai exact, aceste terapii sunt printre foarte putinele metode cu adevarat eficiente de stimulare a imunitatii organismului, mai ales pe termen lung, un lucru cert, dovedit prin ultimele cercetari stiintifice. In flora mondiala au fost identificate si, important, testate cateva sute de plante, de alge, de ciuperci, de alimente, de produse ale insectelor care ajuta sistemul imunitar. Iata cateva dintre ele:

1. Echinacea (Echinacea purpurea)

De peste zece ani, este cea mai folosita planta din lume pentru intarirea imunitatii, ocupand ca atare locul intai si in topul nostru. Dar oare isi merita ea aceasta faima? Cu siguranta da, chiar daca acest loc se datoreaza si faptului ca, printr-o conjunctura favorabila, ea este deocamdata una din cele mai bine studiate plante medicinale din lume. In prezent exista zeci de cercetari de laborator sau pe pacienti care atesta capacitatea echinaceei de a preveni si trata, prin stimularea imunitara, o serie de boli infectioase. Ea este folosita cu precadere contra guturaiului (rinitei), contra racelilor (faringita, laringita, bronsita) si contra gripelor, afectiuni produse de diferitele tipuri de tulpini de virusi gripali. Pentru prevenirea lor se tin cure foarte scurte, cu durata de patru zile, timp in care se administreaza cate o jumatate de lingurita de pulbere, cu putina apa, de trei ori pe zi. Dupa cele patru zile de tratament se fac alte trei zile de pauza, apoi se fac alte patru zile de tratament. In total, se fac cinci asemenea cicluri de tratament + pauza, pentru prevenirea imbolnavirilor. (Echinacea stimuleaza in organism niste receptori care activeaza celulele sistemului imunitar si cresc productia de anticorpi. Daca acesti receptori sunt „alarmati" incontinuu prin administrarea de echinacea zi de zi, vreme de saptamani, atunci ei se obisnuiesc cu acest stimul si nu mai reactioneaza. De aceea se administreaza secvential echinacea, pentru a obtine la fiecare doza un raspuns puternic.) Si, greu de crezut, dar adevarat: in acest domeniu al imunitatii pur si simplu dictonul romanesc „Pauzele lungi si dese - cheia marilor succese" functioneaza. Daca nu am prevenit din timp virozele gripale prin cura anterior prezentata, atunci avem sansa de a le trata, de la primele simptome, cu echinacea sub forma de tinctura, din care se iau cate patru lingurite pe zi, in cure de o saptamana. Sunt destul de rare cazurile in care echinacea singura reuseste sa opreasca in fasa o viroza deja declansata, dar ea are alte calitati importante: reduce semnificativ (adesea la mai putin de jumatate) durata bolii si atenueaza simptomele neplacute ale acesteia, cum ar fi congestia nazala, senzatia de iritatie pe gat, accesele de febra.

2. Ginsengul siberian (Eleteurococcus senticosus)

Ocupa locul al doilea in clasamentul nostru, cu precizarea ca este un as al prevenirii bolilor si in iesirea cu succes din convalescenta. In schimb, radacina acestei plante nu s-a dovedit, cel putin deocamdata, foarte eficienta in cazurile in care o infectie acuta da primele semne de aparitie sau deja s-a instalat. Cura cu ginseng siberian este foarte utila pentru prevenirea racelilor de tot felul, a infectiilor urinare, a pneumoniei, in general a infectiilor cauzate si agravate de frig (nu degeaba este o planta Siberiana). De asemenea, este foarte util de luat inainte si dupa vaccinarea contra diferitelor afectiuni. Diminueaza eventualele reactii adverse la acest tratament.

La noi in tara, ginsengul siberian se gaseste in magazinele si in farmaciile naturiste, sub forma de comprimate sau de capsule, care se administreaza conform prospectului. O cura cu ginseng siberian pentru prevenirea bolilor infectioase dureaza, de regula, intre 3 si 6 saptamani si se poate relua dupa o pauza de 12-21 de zile.

3. Ashwaganda (Withania somnifera)

Este o planta care provine din indepartata Indie si ocupa un binemeritat loc pe podium, iar in viitoarele topuri ale imunitatii chiar am putea avea surpriza sa o gasim pe locul intai. De ce? Pentru ca, pe langa faptul ca stimuleaza productia de celule imunocompetente si de anticorpi, mai are o calitate: creste rezistenta organismului la stresul fizic (frig, poluare, oboseala) si la stresul psihic. Iar aici trebuie spus ca imunitatea este foarte grav afectata de stres, care daca a crescut peste anumite limite, ne poate face foarte vulnerabili la imbolnaviri, chiar daca luam o multime de alte remedii pentru imunitate. Ashwaganda, cunoscuta si sub numele de ginseng indian, ne ajuta sa rezistam oboselii, sa fim mai calmi in fata situatiilor tensionante, sa dormim bine (nu degeaba numele sau latin contine adjectivul somnifera), adica exact lucrurile care imbunatatesc imunitatea.

 Ca si ginsengul siberian, este prin excelenta remediul pe care trebuie sa il luam din timp, inainte ca boala sa ne dea tarcoale. La noi se gaseste singura sau in combinatii sub forma de comprimate care se iau conform prospectului. De regula, se tin cure de o luna cu ashwaganda, urmate de 15 zile de pauza, dupa care tratamentul se poate relua.

4. Lemnul-dulce (Glycyrrhiza glabra)

O planta de top care creste spontan in Romania. Este poate si cel mai interesant stimulent imunitar din aceasta enumerare de plante, fiind printre putinele remedii care sunt bune in toate fazele unei boli infectioase sau tumorale, precum si pentru preventie. Radacina sa administrata intern creste cantitatea de anticorpi din saliva, din mucoasa respiratorie si din cea digestiva, refacand si intarind aceste tesuturi, care sunt prima linie de aparare impotriva oricarei infectii.

 Lemnul-dulce este util si atunci cand sistemul imunitar se intoarce impotriva noastra, producand alergii sau boli autoimune, deoarece regleaza productia si eliberarea de anticorpi si are efect antiinflamator. Se administreaza radacina sub forma de pulbere, din care se ia cate o lingurita, de trei-patru ori pe zi, in cure de 21 de zile urmate de alte 21 zile de pauza. Inainte de administrare, este necesar sa se citeasca prospectul cu contraindicatiile, deoarece in cazul unor dezechilibre hormonale (exces de estrogen, deficit de testosteron s.a.) poate da reactii adverse serioase.

5. Pycnogenol (Pinus maritima)

Nu este numele unei plante, ci numele unui extract standardizat obtinut din scoarta unei specii mediteraneene de pin. Pycnogenolul se administreaza pentru prevenirea si pentru tratarea tuturor infectiilor respiratorii, contra infectiilor digestive (colite, infectii cu giardia), contra infectiilor genito-urinare. El stimuleaza puternic productia de celule imunitare din timus (glanda situata in zona centrala a pieptului), are efect antioxidant, curatand sangele si organismul de toxine si facandu-l apt sa lupte contra infectiilor.

  La noi in farmacii se gaseste in forma lichida sau sub forma de pastile, care se administreaza in conformitate cu specificatiile producatorului. Este un remediu care se poate lua in orice faza a unei infectii, imbunatatind intr-un timp scurt raspunsul imunitar al organismului si scurtand astfel durata de vindecare a bolii. Este un remediu foarte util pentru prevenirea bolilor la persoanele de varsta a treia, avand si un efect puternic intineritor.

6. Shiitake (Lentinula edodes)

Este o ciuperca adusa din Extremul Orient, fiind foarte folosita in medicina traditionala din Japonia, din China si din Coreea, unde, intr-un top al imunitatii, probabil ca ar ocupa locul intai. Shiitake activeaza nu mai putin de sase tipuri de celule ale sistemului imunitar, capabile sa infranga practic orice boala infectioasa ori tumorala.

  Aceasta ciuperca este printre putinele remedii care activeaza celulele NK (prescurtare de la Natural Killer, adica „ucigasul natural"), care, asa cum o arata numele, sunt foarte eficiente, constituind prima linie de aparare contra infectiei cu HIV/SIDA, contra bolii canceroase, contra tumorilor benigne (chisturi, fibroame, adenoame, adenofibroame), contra infectiei herpetice sau cu papiloma virus. In magazinele naturiste de la noi din tara, shiitake se gaseste singura sau, cel mai adesea, in combinatie cu plante medicinale, sub forma de comprimate sau de capsule, care se iau in conformitate cu prospectul atasat. Cura cu shiitake dureaza 3-4 saptamani, urmata de 10 zile de pauza, dupa care tratamentul se poate relua.

Istoria igienei

     

     Istoria modului în care propriul corp ne aduce în faţa celorlalţi şi ne raportează la lumea din jur se extinde mult în spatele evidenţelor, ale datelor concrete şi de războaiele purtate pentru cucerirea teritorii­lor sau a gloriei. Ceea ce istoricii trec cu vederea în descrierea unor momente cruciale în istoria umanităţii se referă uneori la lucrurile care ne fac foarte umani. Simţurile. Glorificând virtuţile, o întreagă tradiţie istoriografică a refuzat sistematic să adauge “pete de culoare” care însă ar fi transformat, să spunem, bătălia de la Termopile într-un moment de... haos complet al dezirabilităţii sociale.

     Să ne imaginăm un fragment dintr-o fictivă cronică alternativă a unui înţelept grec din secolul V î.Hr., care ar fi descris bătălia mai sus amintită numai din perspectiva simţurilor: “Războinicii erau acoperiţi de praf, sânge închegat, care mirosea greu, sudoarea le şiroia pe pielea nespălată de multe zile la rând, de când luptau fără oprire, iar duhoarea pe care o declanşau armurile de piele în care se impregnase transpiraţia era de neimaginat. Caii regelui persan nu făceau decât să adauge un iz şi mai puternic învălmăşelii din care se vedeau tăişurile de săbii şi vârfuri de lance lucind în soare, cu picuri de sânge împrăştiindu-se prin aerul greu, plin de miasmele luptei. Când un oştean deschidea gura să urle, dinţii îngălbeniţi se arătau, într-un rictus, fie de victorie, fie al morţii”. 

   Gloria a fost mereu adăugată la masa de scris, în liniştea curată a bibliotecilor, iar corpurile celor viteji au fost purificate prin virtuţi. Istoria oamenilor, ca indivizi sociali, a trecut însă de multe ori prin filtrele simţurilor, prin pudoarea la care a recurs omenirea în varii epoci pentru a refuza să discute despre corp şi nevoile lui sau prin vesela expunere a tuturor tarelor de igienă, fără ca aceasta să constituie o dramă. Şi totuşi ceva a fost putred... 

 Înapoi în peşteră

Dar nu în Danemarca, nu acolo a început istoria luptei dintre fiziologia propriului nostru corp şi cutuma socială. Ci în peşterile Neanderthalilor sau pe malurile râurilor, în cazul comunităţilor de păstori sau de vână­tori. Ceea ce a impus igiena ca un veşnic motiv de dezbateri şi de clasificări ale de­zi­ra­bilităţii individuale şi sociale a fost forma­rea primelor comunităţi umane. Pentru că trăiau împreună, oamenii au devenit mai atenţi la prezenţa celuilalt. 

   Astfel, trebuinţele fiziologice se transformau din act obligatoriu şi care avea loc indiferent de context, într-un act care reflectă conştientizarea aproapelui. Oamenii primitivi au devenit mai grijulii, necesităţile primare fiind îndeplinite, în cazul comunităţilor care trăiau în peşteri, în părţile îndepărtate ale incintei sau pe lângă râuri, departe de locul de băut. De aici a început istoria igienei. 

Definiţii şi adevăruri incomode

Ce este de fapt igiena? O întrebare la care experta britanică Valerie A. Curtis răspunde astfel: “Igiena este o complicată cutie a Pandorei, plină de tot felul de lucruri dubioase pe care mai degrabă nu le-am privi în faţă. Conţine mizerie şi boli, gândaci, germeni şi apucături private scârboase. Conţine idei despre curăţenia obsesivă, despre bătrâni murdari şi despre statul care impune igiena mentală şi rasială. Iar pe de altă parte, ea conţine şi imagini cu bucătării sau băi-lună, oameni apretaţi, parfumaţi şi aranjaţi şi un număr nesfârşit de produse de curăţat. Igiena se situează incomod între jeg şi curăţenie, între spaţiul pu­blic şi cel privat şi între domeniile ştiinţifice sau religioase ori morale ale societăţii. Deşi toţi suntem de acord că igiena este importantă, îmbunătăţirea ei devine dificilă dacă nu putem cădea de acord asupra a ceea ce înseamnă sau dacă nu înţelegem de unde vine”. 

Pe firul timpului

De la comunităţile de la poarta evoluţiei umane facem un salt către Antichitate. Unde găsim prima mare articulare a igienei pe considerente religioase. 

Egiptul antic.  

Corelaţia dintre faptul că o igienă riguroasă protejează mult mai eficient împotriva bolilor părea deja evidentă pentru egipteni, însă considerentele după care avea loc ritualul purificării corpului aveau pretexte formale legate exclusiv de riturile dedicate slăvirii zeilor. Abluţiunile cotidiene ale preoţilor din templele panteonului egiptean aveau ca resort datoria faţă de divinităţi: un corp murdar nu avea voie să stea în faţa zeului, indiferent de cât de curat este sufletul. 

  Egiptenii erau un popor suficient de îndrăgostit de imagine, încât cutumele igie­nei să se conformeze în funcţie de acest deziderat. Uleiurile aromate constituiau cel mai eficient mod de protecţie a corpului împotriva soarelui puternic, iar fardurile de diferite culori aveau mare trecere, machiajul fiind un obicei zilnic pentru majoritatea claselor sociale care îşi puteau permite destul de scumpele articole de calitate. Însă şi igiena corporală era respectată într-un grad semnificativ mai mare decât la alte civilizaţii din Antichitate. Pe post de săpun, locuitorii de pe malurile Nilului apelau la o combinaţie făcută din cenuşă şi argilă, care avea capacităţi de curăţare a pielii. 

  Săpăturile arheologice au adus la lumină băi şi sisteme de împrăştiere a apei, care atestă că le era cunoscută ideea de duş. Mai mult, primele băi publice descoperite pe teritoriul Egiptului antic au fost datate ca aparţinând perioadei primelor trei secole î.Hr. pe lângă duşuri şi căzi, acestea erau dotate şi cu sobe care puteau încălzi apa. Sistemele de irigaţii dezvoltate în Egipt au pus practic baza înţelegerii igienei în contextul urban, al fiinţei sociale printre ale cărei atuuri se numără şi o îngrijire corporală care o evidenţiază şi o face mai atractivă. Herodot scria despre obiceiurile egiptenilor: “Au grijă să poarte in proaspăt spălat tot timpul. Îşi circumcid copiii de dragul curăţeniei, mai degrabă ar fi curaţi decât arătoşi”. O atitudine care nu va mai reveni în istoria lumii decât în Imperiul Roman şi apoi în secolul XX. 

Lângă Minotaur

Creta, locul în care civilizaţia minoică a lăsat urme ale unui grad de sofisticare rar văzut în bazinul mediteranean. De la arhitectură la artă, totul este impresionant şi acoperit de un strat de mister. Cum a fost posibilă o civilizaţie atât de avansată care, cel puţin în materie de îngrijire corporală şi de igienă publică, descoperise secretul manipulării sofisticatelor conducte de scur­gere şi canalizare pe mai multe niveluri? O civilizaţie în care regina beneficia de baie proprie şi de vas de toaletă la care se putea trage apa? Pentru că un pic mai înspre nord, cutumele greceşti despre igienă, la vremea când cretanii, din mileniul al VII-lea până în 1400 î.Hr., ajunseseră să edifice o civilizaţie remarcabilă, încă erau în perioada “de scutece”. 

   

 Însă cei care aveau să dea lumii termenul de “igienă” nu au fost nici cretanii, nici egiptenii, nici mesopotamienii. Ci grecii. Pornind de la numele zeiţei Hygieia, care în secolul V î.Hr. beneficia de un cult crescând în Grecia antică, şi ca urmare a epidemiilor de ciumă din acea perioadă.

  Tot grecii sunt responsabili şi pentru ideea, care va face carieră în Evul Mediu, conform căreia, mirosurile rele sunt răspunzătoare pentru starea precară de igienă a spaţiului public sau privat la un anumit moment dat. Hypocrate, părintele medicinei, sfătuia evitarea apelor, locurilor sau aerului care poartă încărcătura miasmelor, acele mirosuri care pot otrăvi.