Istoria igienei - continuare

 Si fueris Romae, Romano vivito more

Iar la Roma, chiar erau motive ca să se comporte cineva după felul romanilor. Cele mai detaliate însemnări despre obiceiurile legate de igienă, în sfera publică şi privată, le avem de la cronicarii latini, care au consemnat felul în care igiena, dorinţa pentru curăţenie şi viaţă sănătoasă au ieşit de sub tutela exclusivă a justificărilor religioase şi a intrat direct în sălile de studiu ale medicilor Republicii şi apoi ai Imperiului. Zicala “minte sănătoasă în corp sănătos” oferă o citire foarte rafinată a modului în care romanii îşi priveau atât propriul corp, cât şi efectele întreţinerii lui asupra convieţuirii cu sine şi în societate. Băile publice ajung în vremea Imperiului Roman la punctul de maximă răspândire. Nu numai la Roma, ci şi pe întregul teritoriu cucerit de flamurile lui Remus şi Romulus.

   Instalaţiile de transport al apei, apeductele, pentru consumul zilnic din marile centre urbane romane, reprezentau atât o realizare arhitecturală şi inginerească remarcabilă, cât şi dovada clară că igiena devenise unul dintre punctele forte ale agendei de politici publice ale conducătorilor de la Roma. Igiena ieşea pentru prima oară deschis în spaţiul public, formatându-l, recreându-l după necesităţile dictate de imperativele evitării bolilor şi epidemiilor. Deşi chestiune care începe indivi­dual şi în spaţiul privat, igiena, în vremea dominaţiei latine asupra bazinului medite­ranean, a fost transformată chiar într-unul dintre însemnele distinctive ale unei civilizaţii avansate. Romanii se spălau des şi le plăcea teribil acest obicei. Timpul petrecut la terme (băile publice cu apă caldă) constituia deja un ritual social, curăţenia trecuse de la necesitate fizică la pretext de socializare. Igiena aducea oamenii laolaltă, pentru a se cunoaşte mai bine.

 Evul Mediu, Renaşterea şi Epoca Luminilor

Toate au un numitor comun. Lumea, după ce a pierdut contactul direct cu înfloritoarea civilizaţie romană, după destrămarea Imperiului, s-a scufundat într-o deplină lipsă de igienă. Evul Mediu este cunoscut ca fiind perioada în care trupul a fost considerat sursa păcatelor, ca atare salvarea sufletului urma alte considerente, iar trupul a fost neglijat şi minimalizat în termeni de igienă. La curţile regale europene, luxul strălucea, acoperind o peliculă groasă de murdărie.

 Una dintre reginele Europei chiar se lăuda cu “strălucitoarea albeaţă a mâinilor sale”, în condiţiile în care nu şi le mai spălase de trei săptămâni. Nu existau camere speciale destinate satisfacerii nevoilor fiziologice, de aceea la Curtea Franţei obiceiul monarhilor de a se muta cu suita de la un castel la altul “în vizită” lua alte semnificaţii… servitorii trebuiau să cureţe colţurile incintelor, de altfel opulente arhitectural şi ca amenajare de interior, înainte de revenirea suveranilor.

În plin secol al XVIII-lea, curtenii regelui Franţei purtau machiaje sofisticate, peruci “aripi de porumbel”, veşminte din cele mai fine cati­fele şi mătăsuri, folosind relaxaţi andrele sau beţişoare metalice lungi pentru a se scărpina sub perucile fastuoase. De ce? Simplu. Erau plini de păduchi. Parfumurile epocii aveau esenţe tari. De ce? Pentru a ascunde mirosurile dezagreabile ale lipsei unei igiene corporale riguroase.

  Industrializare, postindustrializare

Doar din secolul al XIX-lea începe marea bătălie pentru readucerea curăţeniei ca normă socială acceptabilă a igienei private. Nu însă şi a celei publice. Băile îşi fac apariţia în casele oamenilor ca prezenţe obligatorii. Însă străzile gem de mizerii, noroi şi gunoaie. Doar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apar lucrările sistematizate de canalizare, de drenare, de curăţenie publică şi de amenajare urbanistică, ce permiteau şi chiar încurajau crearea unui spaţiu public curat. Iar secolul al XX-lea a fost cu siguranţă secolul în care igiena a devenit una dintre variabilele statistice măsurabile pe consumul de şampon, detergent, pastă de dinţi pe cap de locuitor.

    Civilizaţia actuală este obsedată de curăţenie. Igiena apare astăzi ca un imperativ, ca o normă fără de care individul în sine, dar şi populaţii întregi nu pot spera să aibă acces la statutul de societate avansată.

Frenezia curăţeniei, a lipsei mirosurilor deranjante emise de fiziologia umană nu mai este neapărat dată de deliciile socializării, cum era cazul în Imperiul Roman, ci de reversul problemei: lipsa de igienă scade considera­bil dezirabilitatea socială. În lumea contemporană nu mai este loc sau răbdare pentru murdărie. Nu în condiţiile în care circuitul comercial care gestionează fluxul de “curăţenie” se joacă permanent cu preţurile către praguri tot mai mici. Oferta econo­mică sti­mulează igiena. Pentru simplul fapt că avem de-a face cu o piaţă de desfacere în continuă expansiune.

    Amalgam

Civilizaţiile din Mesopotamia antică atinseseră extraordinare culmi de rafinament, însă marile oraşe, aglomerări urbane de dimensiuni impresionante în epocă, nu ar fi oferit călătorului contemporan o “panoramă olfactivă” uşor de suportat. Iar asta pentru că Ninive sau Babilon nu aveau reţele de canalizare şi băi pu­blice. De aceea este de presupus că amestecul de bogăţie cu o igienă publică defectuoasă ducea la consecinţe neplăcute în spaţiile deschise ale oraşelor. O zi de târg în Ninive ar fi constituit cu siguranţă o experienţă a simţurilor dusă la extrem, chiar şi pentru standardele de atunci.

  Grija

Egiptenii au fost printre cei mai pedanţi antici. Deşi igiena s-a impus în ţara celor două Regate din considerente religioase, practicile de curăţenie corporală atinseseră deja nivelul de integrare, la nivel de cutume sociale, care să le permită oamenilor un trai mai bun. Conştienţi că o igienă superioară permite ocolirea unor focare de infecţie generate de mizerie, egiptenii preferau chiar să fie curaţi, mai degrabă decât să arate bine. Cei mai curaţi egipteni erau Marii Preoţi, obligaţi să facă mai multe abluţiuni zilnic, să se radă complet şi să îşi îngrijească pielea.